Cum să devii un canal de Lumină Divină sau profesori ai lui Dumnezeu (cum vor fi numiți în continuare )- Curs de Miracole
Profesorii lui Dumnezeu: caracteristici
Trăsăturile exterioare ale profesorilor lui Dumnezeu nu sunt deloc asemănătoare. Ei nu le par asemănători ochilor trupului, provin din medii extrem de diverse, experienţele lor în lume diferă foarte mult, iar „personalităţile” lor superficiale sunt care mai de care felurite. În primele lor faze ca profesori ai lui Dumnezeu, nu au dobândit încă trăsăturile mai profunde care îi vor consacra drept ceea ce sunt.
Dumnezeu le dă daruri speciale profesorilor Săi, pentru că au un rol special în planul Lui de Ispăşire. Fireşte, specialitatea lor e doar temporară, montată în timp ca mijloc de a-i scoate din timp. Aceste daruri speciale, născute în relaţia sfântă pe care o vizează situaţia de predare-învăţare, devin caracteristicile tuturor profesorilor lui Dumnezeu care au avansat în propria lor învăţătură. În această privinţă, sunt toţi asemănători.
Toate diferenţele dintre Fiii lui Dumnezeu sunt temporare. Cu toate acestea, în timp se poate spune că profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu au următoarele caracteristici:
1. Încredere
Aceasta e temelia pe care se sprijină capacitatea lor de a-şi îndeplini funcţia. Percepţia e rezultatul învăţării. De fapt, percepţia este învăţare, deoarece cauza şi efectul nu se separă niciodată. Profesorii lui Dumnezeu au încredere în lume, pentru că au învăţat că nu e guvernată de legi inventate de lume. E guvernată de o putere în ei, dar nu de la ei. Această putere e cea care ocroteşte lucrurile toate. Şi tocmai prin puterea aceasta, profesorii lui Dumnezeu văd o lume iertată.
Odată ce ai resimţit această putere, e imposibil să te mai încrezi în propria ta forţă neînsemnată. Cine ar încerca să zboare cu aripioarele unei vrăbii când i s-a dat puterea nemaipomenită a unui vultur? Şi cine şi-ar mai pune credinţa în meschinele prinosuri ale eului când i s-au pus dinainte darurile lui Dumnezeu? Ce anume îl determină să facă acest salt?
Cum să devii un canal de Lumină Divină: Etapele sporirii Încrederii
Prima etapă: perioada de desfacere
Mai întâi, ei trebuie să treacă prin ce s-ar putea numi „o perioadă de desfacere”. Aceasta nu trebuie să fie dureroasă, dar se resimte dureros de obicei. E ca şi cum ţi s-ar lua din lucruri, rareori înţelegându-se, la început, că li se recunoaşte astfel doar lipsa de valoare. Cum poate fi percepută lipsa de valoare dacă cel ce trebuie să o perceapă nu e într-o postură din care să vadă lucrurile într-o altă lumină?
Nu a ajuns încă la punctul în care poate face saltul întru totul în interior. Aşa că planul va necesita uneori schimbări în cadrul unor împrejurări aparent exterioare. Aceste schimbări sunt întotdeauna utile. Când va învăţa asta, profesorul lui Dumnezeu va trece la a doua etapă.
A doua etapă: perioada de triere
Apoi, profesorul lui Dumnezeu trebuie să treacă printr-o „perioadă de triere”. Aceasta e întotdeauna destul de dificilă, pentru că după ce a învăţat că schimbările din viaţa lui sunt mereu utile – el trebuie acum să decidă totul pe baza capacităţii fiecărui lucru de-a spori această utilitate sau de-a o restrânge. Va descoperi că multe, dacă nu cele mai multe din lucrurile pe care le-a preţuit odinioară, nu sunt decât o piedică în calea capacităţii lui de-a transfera ce-a învăţat la situaţii noi, pe măsură ce apar. Deoarece a preţuit ce e de fapt nevaloros, nu va generaliza lecţia de frica pierderii şi a sacrificiului.
Cere multă învăţătură să înţelegi că toate lucrurile, întâmplările, întâlnirile şi împrejurările sunt utile. În această lume a iluziei, ar trebui să li se acorde un dram de realitate numai în măsura în care sunt utile. Cuvântul „valoare” nu se poate aplica la altceva.
A treia etapă: perioada de renunțare
A treia etapă prin care trebuie să treacă profesorul lui Dumnezeu se poate numi „o perioadă de renunţare”. Dacă va fi interpretată ca o renunţare la dezirabil, va genera un conflict enorm. Puţini profesori ai lui Dumnezeu reuşesc să evite total chinul acesta. Nu are însă niciun rost să triezi ce are valoare de ce nu are dacă nu faci şi următorul pas evident.
De aceea, perioada de suprapunere tinde să fie una în care profesorul lui Dumnezeu simte că i se cere să îşi sacrifice propriile interese în favoarea adevărului. Încă nu şi-a dat seama cât de imposibilă ar fi o asemenea cerinţă. Poate să înveţe acest lucru numai renunţând efectiv la ce nu are valoare. Aşa învaţă că, unde s-a aşteptat la durere, găseşte în schimb o inimă uşoară şi voioasă; iar, unde a crezut că i s-a cerut ceva, găseşte un dar închinat lui.
A patra etapă: Perioada de Liniștire
Urmează acum „o perioadă de liniştire”. Este o perioadă de răgaz, în care profesorul lui Dumnezeu se odihneşte o vreme în destul de bună pace. Acum îşi consolidează învăţătura. Acum începe să vadă valoarea de transfer pe care o are ce a învăţat. Potenţialul ei e ameţitor literalmente, profesorul lui Dumnezeu progresând acum până la punctul în care îşi vede în ea scăparea toată.
„Renunţă la ce nu vrei şi păstrează doar ce vrei“. Ce simplu este evidentul! Şi ce uşor de înfăptuit! Profesorul lui Dumnezeu are nevoie de această perioadă de răgaz. Nu a ajuns încă atât de departe pe cât crede. Dar, când e gata să îşi vadă iar de drum, merge alături de însoţitori puternici. Acum se odihneşte un pic şi şi-i adună înainte de-a merge mai departe. De aici înainte nu va merge singur.
A cincea etapă :Perioada de neliniștire
Următoarea etapă este într-adevăr „o perioadă de neliniştire”. Acum profesorul lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă că nu a ştiut de fapt ce are valoare şi ce nu. De fapt, tot ce a învăţat până acum e că nu vrea ce nu are valoare şi că vrea ce are valoare. Dar propria lui triere nu l-a ajutat să înveţe diferenţa dintre ele. Ideea de sacrificiu, atât de esenţială propriului lui sistem de gândire, i-a făcut imposibilă judecata.
A crezut că a învăţat să fie dispus, dar vede acum că nu ştie la ce foloseşte disponibilitatea. Iar acum trebuie să atingă o stare care poate să rămână imposibil de atins multă, multă vreme. Trebuie să înveţe să lepede toată judecata şi să ceară doar ce vrea cu adevărat în fiece împrejurare. Dacă nu i s-ar întări cu atâta forţă fiecare pas în direcţia aceasta, i-ar fi extrem de greu!
A șasea etapă: Perioada de realizare
Şi, în final, urmează „o perioadă de realizare”. Aici se consolidează învăţarea. Acum, umbrele întrezărite odinioară devin achiziţii solide, pe care se poate conta atât în toate „momentele de criză”, cât şi în momentele senine De fapt, seninătatea e rezultatul lor: consecinţa unei învăţături oneste, a consecvenţei în gândire şi a transferului deplin. Aceasta este etapa păcii adevărate, căci aici starea Cerului e reflectată pe deplin.
De aici, calea spre Cer este deschisă şi uşoară. De fapt, e chiar aici. Cine s-ar mai „duce” undeva dacă ar avea deja deplină linişte şi pace?
2. Onestitate- Cum să devii un canal de Lumină Divină
Toate celelalte trăsături ale profesorilor lui Dumnezeu se bazează pe încredere. Odată ce s-a dobândit aceasta, celelalte nu pot să nu urmeze. Numai cei încrezători îşi pot permite să fie oneşti, căci numai ei îi pot vedea valoarea. Onestitatea nu se aplică numai la ce spui.
Termenul înseamnă de fapt consecvenţă. Nimic din ce spui nu contrazice ce gândeşti sau faci, niciun gând nu se opune altui gând, nicio faptă nu îţi dezminte vorba şi nicio vorbă nu e în dezacord cu alta. Aşa sunt cei cu adevărat oneşti. La niciun nivel nu sunt în conflict cu ei înşişi. Şi de aceea, le este imposibil să fie în conflict cu ceva sau cineva.
Liniştea şi pacea pe care o resimt profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu se datorează în mare parte deplinei lor onestităţi. Numai dorinţa de-a amăgi generează o stare de război. Cel concordant cu el însuşi nici nu poate concepe o stare de conflict. Conflictul e rezultatul inevitabil al amăgirii de sine, iar amăgirea de sine e o dovadă a lipsei de onestitate. Pentru un profesor al lui Dumnezeu nu există provocare.
Provocarea presupune îndoială, iar încrederea – sprijinul de nădejde al profesorilor lui Dumnezeu – face îndoiala cu neputinţă. De aceea, ei nu pot decât să reuşească. În această privinţă, ca în toate lucrurile, sunt oneşti. Nu pot decât să reuşească, pentru că nu fac niciodată numai voia lor. Ei aleg pentru toată omenirea, pentru toată lumea şi toate lucrurile din ea, pentru neschimbătorul şi neschimbatul mai presus de aparenţe, pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru Creatorul lui. Cum ar putea să nu reuşească? Ei aleg cu deplină onestitate, la fel de siguri de alegerea lor ca de ei înşişi.
3. Toleranţă, a treia caracteristică pentru profesorii lui Dumnezeu
Profesorii lui Dumnezeu nu judecă. Să judeci înseamnă să fii neonest, căci a judeca înseamnă a-ţi asuma o poziţie pe care nu o ai. Judecata fără amăgire de sine e imposibilă. Judecata presupune că te-ai amăgit în privinţa fraţilor tăi. Şi atunci cum ai putea să nu te amăgeşti în privinţa ta? Judecata presupune lipsa încrederii, iar încrederea rămâne temelia întregului sistem de gândire al profesorului lui Dumnezeu.
Dacă o pierde pe aceasta, pierde tot ce-a învăţat. Fără judecată, toate lucrurile sunt la fel de acceptabile, căci cine poate să judece altminteri? Fără judecată, toţi oamenii sunt fraţi, căci cine stă separat? Judecata distruge onestitatea şi sfărâma încrederea. Niciun profesor de-al lui Dumnezeu nu poate să judece, şi să spere a învăţa.
4. Blândeţe
Profesorilor lui Dumnezeu le e cu neputinţă răul. Nici nu pot să facă rău, nici nu li se poate face vreunul. Răul e rezultatul judecăţii. E actul neonest ce vine în urma unui gând neonest. E un verdict de vinovăţie la adresa unui frate, şi deci la adresa propriei persoane. E sfârşitul păcii şi negarea învăţării.
Fiecare profesor de-al lui Dumnezeu trebuie să înveţe – chiar de la începutul instruirii lui – că intenţia de-a face rău îi va şterge orice urmă de funcţie din conştienţă. Îl va lăsa confuz, fricos, furios şi suspicios. Şi va face lecţiile Spiritului Sfânt imposibil de învăţat. Iar Profesorul lui Dumnezeu nu va putea fi auzit deloc, decât de cei ce îşi dau seama că răul nu poate realiza nimic. Din el nu poate ieşi niciun câştig.
De aceea, profesorii lui Dumnezeu suntt întru totul blânzi. Ei au nevoie de forţa blândeţii, căci tocmai prin ea funcţia mântuirii devine uşoară. Celor ce vor să facă rău, le e de-a dreptul imposibilă. Celor pentru care intenţia de-a face rău nu are înţeles, le este doar firească. Ce altă opţiune are înţeles pentru cei sănătoşi la minte? Cine alege iadul când percepe o cale ce duce la Cer?
Şi cine ar alege slăbiciunea ce trebuie să rezulte din intenţia de-a face rău, în locul puterii neabătute, atotcuprinzătoare şi neţărmurite a blândeţii? Puterea profesorilor lui Dumnezeu stă în blândeţea lor, căci au înţeles că gândurile lor de rău nu vin nici de la Fiul lui Dumnezeu, nici de la Creatorul lui. Aşa şi-au unit gândurile cu Cel Care e Sursa lor. Şi, de aceea, voia lor, care mereu a fost a Lui, e liberă a fi ea însăşi.
5. Bucurie
Bucuria e rezultatul inevitabil al blândeţii. Blândeţea înseamnă că frica e imposibilă acum, şi ce ar putea să vină să perturbe bucuria? Mâinile deschise ale blândeţii sunt pline mereu. Cei blânzi nu au nicio durere. Nu pot să sufere. De ce să nu fie bucuroşi? Sunt siguri că sunt iubiţi şi ocrotiţi. Bucuria însoţeşte blândeţea cu aceeaşi certitudine cu care mâhnirea însoţeşte atacul.
Profesorii lui Dumnezeu au încredere în El. Şi sunt siguri că Profesorul Lui le merge înainte, încredinţându-Se că niciun rău nu poate să ajungă la ei. Îi ţin darurile şi Îi urmează calea, căci Vocea lui Dumnezeu îi îndrumă în toate privinţele. Bucuria e cântecul lor de mulţumire. Iar Cristos îi priveşte din înalt, recunoscător şi El. Are tot atâta nevoie de ei ca ei de El. Ce bucurie să împărtăşeşti scopul mântuirii!
6. Neapărare
Profesorii lui Dumnezeu au învăţat cum să fie simpli. Nu au vise ce trebuie apărate de adevăr. Nu încearcă să se facă pe ei înşişi. Bucuria lor vine din faptul că înţeleg Cine i-a creat. Oare are nevoie de apărare ce-a fost creat de Dumnezeu? Nimeni nu poate deveni profesor avansat al lui Dumnezeu până nu înţelege pe deplin că mecanismele de apărare nu sunt decât ridicole păzitoare de iluzii preasmintite.
Cu cât e visul mai grotesc, cu atât mai aprige şi mai puternice par mecanismele de apărare. Dar, când profesorul lui Dumnezeu consimte să privească dincolo de ele, în sfârşit, descoperă că, unde le văzuse, nu era nimic. La început, se lasă doar cu greu dezamăgit. Dar, pe măsură ce îi sporeşte încrederea, învaţă tot mai repede. Iar, când coboară garda mecanismelor de apărare, nu primejdia vine. Ci siguranţa. Pacea. Bucuria. Şi Dumnezeu.
7. Generozitate
Termenul „generozitate” are o semnificaţie specială pentru profesorul lui Dumnezeu. Nu e semnificaţia obişnuită a cuvântului; de fapt, e o semnificaţie ce trebuie învăţată, şi încă foarte atent. Ca toate celelalte atribute ale profesorilor lui Dumnezeu, şi acesta se bazează în definitiv tot pe încredere, căci – fără încredere – nimeni nu poate fi generos în adevăratul sens. Pentru lume, generozitatea înseamnă „a da” în sensul de „a ceda“.
Pentru profesorii lui Dumnezeu, înseamnă a da pentru a păstra. Profesorul lui Dumnezeu e generos în interesul Sinelui. Acesta nu se referă însă la sinele de care vorbeşte lumea. Profesorul lui Dumnezeu nu vrea ceva ce nu poate să dea la rândul lui, căci îşi dă seama că, prin definiţie, nu ar avea valoare pentru el. Pentru ce l-ar vrea?
Poate numai să piardă din cauza lui. Nu poate câştiga. De aceea, nu caută ce poate păstra numai pentru el, pentru că asta e garanţia pierderii. Nu vrea să sufere. De ce şi-ar asigura propria-i durere? Dar vrea să păstreze – pentru el şi, de aceea, pentru Fiul Lui – toate câte ţin de Dumnezeu. Acestea sunt lucrurile ce îi aparţin. Pe acestea le poate da cu adevărată generozitate protejându-le de-a pururi pentru el însuşi.
8. Răbdare
Cine e sigur de rezultat îşi poate permite să aştepte, şi aşteaptă fără încordare. Răbdarea e ceva firesc pentru profesorul lui Dumnezeu. Tot ce vede e rezultat cert, într-un moment ce îi poate fi încă necunoscut, dar de care nu se îndoieşte. Momentul va fi la fel de potrivit ca răspunsul. Iar lucrul acesta e adevărat în privinţa tuturor lucrurilor ce se întâmplă acum sau în viitor.
Răbdarea e ceva firesc pentru cei ce au încredere. Deoarece sunt siguri de interpretarea ultimă a tuturor lucrurilor din timp, nu le poate stârni frică niciun rezultat din câte s-au văzut deja sau din câte urmează încă să mai vină.
9. Credinţă
Credinţa profesorului lui Dumnezeu se măsoară în funcţie de progresele pe care le-a făcut în privinţa programei. Mai alege unele aspecte ale vieţii la care să aplice ce a învăţat, în timp ce pe altele le ţine la distanţă? Dacă da, progresul lui e limitat, iar încrederea încă nu i s-a stabilit cu fermitate. Credinţa este încrederea profesorului lui Dumnezeu că toate lucrurile vor fi rânduite prin Cuvântul lui Dumnezeu: nu unele, ci toate.
În general, credinţa lui se fixează la început doar pe câteva probleme, rămânând atent limitată pentru o vreme. Să renunţi la toate problemele şi să le laşi în seama unui singur Răspuns înseamnă să răstorni complet gândirea lumii. Şi numai asta e credinţă. Numai asta merită să poarte acest nume. Dar merită atins fiece grad, oricât de mic. Faptul că eşti gata nu înseamnă că şi stăpâneşti.
Adevărata credinţă însă nu deviază. Consecventă fiind, e întru totul onestă. Neabătută fiind, e plină de încredere. Bazată fiind pe neînfricare, e blândă. Certă fiind, e bucuroasă. Şi, încrezătoare fiind, e tolerantă. Credinţa, aşadar, combină în ea celelalte atribute ale profesorilor lui Dumnezeu. Ea implică acceptarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a felului în care El Îşi defineşte Fiul.
10. Deschidere mentală vine din lipsa judecății
Poziţia centrală a deschiderii mentale, poate ultimul din atributele pe care le dobândeşte profesorul lui Dumnezeu, se înţelege uşor când s-a recunoscut legătura pe care o are cu iertarea. Deschiderea mentală vine din lipsa judecăţii. Aşa cum judecata închide mintea, blocând accesul Profesorului lui Dumnezeu, tot aşa deschiderea mentală Îl invită să intre.
Aşa cum condamnarea îl judecă pe Fiul lui Dumnezeu şi îl declară rău, tot aşa deschiderea mentală îi permite să fie judecat de Vocea pentru Dumnezeu în numele Său. Aşa cum proiecţia vinovăţiei asupra lui l-ar trimite în iad, tot aşa deschiderea mentală lasă imaginea lui Cristos să se extindă până la el. Numai cei deschişi la minte pot avea pace, pentru că numai ei îi văd raţiunea.
Cum iartă cei deschişi la minte?
Se desprind de toate lucrurile care ar împiedica iertarea. Au abandonat lumea cu adevărat, şi lasă să li se restituie cu o prospeţime şi o bucurie atât de nemaipomenite, încât nu şi-ar fi putut închipui nicicând o asemenea schimbare. Nimic nu e acum cum era mai înainte. Tot ce părea odinioară şters şi neînsufleţit acum sclipeşte. Şi, mai presus de toate, lucrurile toate sunt bine-venite, căci ameninţarea a trecut.
Nu a rămas niciun nor să ascundă faţa lui Cristos. Acum obiectivul e atins. Iertarea e obiectivul final al programei. Ea netezeşte calea pentru ce depăşeşte cu mult toată învăţarea. Programa nu face niciun efort să îşi întreacă obiectivul legitim. Iertarea e singurul ei scop, punctul la care converge, în final, toată învăţarea. Şi acesta e de ajuns.
Ce-a dat Dumnezeu depăşeşte într-atât programa noastră, încât învăţarea dispare pur şi simplu în prezenţa ei. Dar, cât timp prezenţa ei rămâne obscură, toată atenţia revine de drept programei noastre. Profesorii lui Dumnezeu au funcţia de-a aduce lumii adevărata învăţare. Sau, mai bine zis, de-a-i aduce dezvăţare, căci asta e „adevărata învăţare” în lume. Profesorilor lui Dumnezeu le e dat să binevestească lumii deplina iertare. Fericiţi sunt ei, căci sunt aducătorii mântuirii.
Sursa: Curs de Miracole,Editura Centrum, Polonia- descarcă PDF aici
Alte articole din Curs de Miracole:
Starea de Grație și Pacea Cristică
Iluzia Eului: Eul este un produs al minții
Ieșirea din întuneric înseamnă eliberarea de frică
Rugăciunea- mijloc de propagare pentru miracole
Imagine: www.pixabay.com