Prezența. Intimitatea Experienței- Rupert Spira, recenzie. Pentru a înțelege mai ușor despre ce este vorba în acest articol, citiți, mai întâi articolul: Prezența. Arta Păcii și a fericirii– Rupert Spira
Sinele nostru
Ceea ce simţim atunci când faţa noastră simte adierea vântului este o singură senzaţie. Totuşi, gândirea conceptualizează acest eveniment ca fiind alcătuit din două senzaţii diferite. Gândirea fragmentează această unică senzaţie în două obiecte aparente, vântul şi faţa. De fapt, nu există decât unul singur. Am putea denumi această nouă senzaţie, „vânt/faţă“.
Separarea „vânt/feţei“ în vânt şi faţă este o separaţie conceptuală care divide, în aparenţă, experienţa într-o faţă, adică „eu“ şi vântul, adică „non-eu“. În consecinţă, „persoana“ şi „lumea“ par să devină două entităţi sau obiecte distincte şi independente. Astfel, intimitatea continuă şi netulburată a Experienţei este fragmentată în două părţi aparente – un sine interior şi un obiect exterior, altceva sau lumea – care sunt imaginate unite printr-un act de cunoaştere, senzaţie sau percepere. Afirmăm, aşadar, „ştiu cutare şi cutare lucru“, „simt vântul“, „te iubesc“ şi „văd copacul“.
La vederea unui copac, însă, nu există un privitor şi nici ceva care să fie privit. Nu există un „eu“ interior care priveşte, nici un „copac“ exterior care să fie văzut. „Eul“ şi „copacul“ sunt concepte suprapuse de către gândire asupra realităţii Experienţei, care, în exemplul de faţă, ar putea fi numită, simplu, „a vedea“.
Gândirea separă
Numai gândirea este aceea care separă intimitatea continuă şi netulburată a experientizării, într-un subiect şi un obiect, într-un „eu“ care observă şi un „copac“ care este observat. Însă Conştienţa sau „eul“ şi realitatea copacului nu sunt două experienţe distincte. Sunt una singură.
„Eul“ şi „copacul“ constituie o singură Experienţă, tot aşa cum vântul şi faţa constituie o singură Experienţă. Nu există nicidecum un subiect sau un obiect al Experienţei. Există numai experientizare intimă, continuă şi netulburată. Am mai putea spune, eventual, că „eul“ aparent şi copacul aparent împărtăşesc aceeaşi realitate, sunt aceeaşi realitate. Ceea ce, aparent, le separă, nu este decât un concept, o idee.
Si, totuşi, această separaţie între cel care priveşte şi ceea ce este privit, nu are loc niciodată. Separaţia este o iluzie. Ea nu este niciodată experientizată.
Cu alte cuvinte, eu nu văd un copac. În experientizarea actului vederii, eu sunt copacul. Eu sunt realitatea acestuia. Singura substanţă prezentă în experientizarea copacului este faptul că îl vedem, iar vederea sau, la modul mai general, experientizarea, este însăşi Conştienţa, Sinele nostru.
Conştienţa care este vederea şi realitatea a ceea ce este văzut nu constituie două lucruri separate. Sunt unul şi acelaşi lucru. Ar fi mai adecvat să spunem „eu copac-este“, adică „“eu“, Conştienţa, copac-este“. Fiinţarea „eului“ şi fiirea „copacului“ îşi împărtăşesc Existenţa.
Mintea, trupul şi lumea aparente sunt „eul“ care minte/trup/lume-este.
Toate marile religii se fundamentează pe această realizare. În creştinism, de exemplu, afirmaţia „eu şi Tatăl una suntem“ înseamnă exact acest lucru. Înseamnă că „eu“, Conştienţa care vede aceste cuvinte sau experientizează ceva chiar în acest moment, este una cu orice este experientizat, adică este una cu realitatea universului.
Înţelepţii sufiți spun „nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu“. Hinduşii spun „Atman (Sinele individual aparent) şi Brahman (realitatea ultimă a universului) sunt unul şi acelaşi“. Budiştii afirmă „Nirvana şi Samsara una sunt“.
Aceasta nu reprezintă o Experienţă ieşită din comun, cunoscută numai de câţiva înţelepţi iluminaţi. Este Experienţa nemijlocită, intimă şi imediată a fiecăruia dintre noi, deşi este posibil ca ea să fi trecut neobservată.
De fapt, cunoaşterea acestei unităţi între „eu“ şi „lume“ este o Experienţă cât se poate de familiară. Este cunoscută sub numele de frumuseţe. Când suntem uluiţi de frumuseţea unui obiect sau peisaj, tot ceea ce ne distanţează sau ne separă de obiectul respectiv se dizolvă, iar în acel moment nemuritor, etern – deoarece mintea nu este prezentă acolo – realizăm identitatea noastră cu obiectul aparent.
Experientizarea frumuseţii este disoluţia „obiect-ităţii“ aparente a obiectului şi a „subiect-ităţii“ Sinelui nostru, lăsând loc numai intimităţii continue a experientizării.
Desigur, atunci când mintea revine, aceasta reconstituie sinele interior separat şi obiectul exterior separat, altceva sau lumea, iar noi suntem convinşi şi simţim, în consecinţă, că „eu“ privesc „peisajul“. Gândirea atribuie acum frumuseţea, peisajului şi în acest moment frumuseţea decade de la revelaţia naturii eterne care impregnează toate lucrurile aparente, la o însuşire relativă a minţii care aparţine numai anumitor obiecte, dar nu şi altora.
În acel moment iau naştere timpul şi distanţa sau „calitatea de a fi altceva“, care este o altă denumire a spaţiului, iar adevărata experientizare a frumuseţii este din nou ascunsă.
Atunci când se cunoaşte aceeaşi disoluţie între „eu“ şi un altcineva aparent, aceeaşi Experienţă este cunoscută sub numele de iubire. Fericirea, pacea, umorul şi inteligenţa reprezintă, toate, numele date experientizării acestei recunoaşteri nemijlocite a intimităţii continue a Experienţei. De fapt, toate numele date minţii, trupului şi lumii se referă, în ultimă instanţă, la această unică realitate.
De aceea se şi spune despre iubire, fericire şi pace că sunt necondiţionate şi absolute. Acestea nu depind de nimic altceva. Sunt întreţesute în alcătuirea oricărei Experienţe.
Odată ce „eu“ şi obiectul, altceva sau lumea au fost separate conceptual de intimitatea continuă a Experienţei, iubirea, fericirea, pacea, frumuseţea etc. inerente oricărei Experienţe par să fie ascunse şi, în consecinţă, sinele interior aparent purcede la căutarea acestora în aparenta lume exterioară.
Decizia de a căuta, cunoscută drept pace, fericire sau iubire, presupune întotdeauna recunoaşterea faptului că experienţa respectivă nu este divizată în două segmente – „eu“ şi „celălalt“, „eu“ şi „lumea“ – fie că este formulată în aceşti termeni sau în alţii. În mod asemănător, suferinţa implică întotdeauna uitarea sau ignorarea acestui simplu şi primordial element al Experienţei.
Fericirea este simpla dezvăluire a acestei ignoranţe.
Nu este o nouă Experienţă. Nu apare şi dispare. Nu poate fi dăruită sau retrasă. Poate doar părea a fi uitată şi reamintită sau recunoscută. Este asemenea cheilor de sub ziar. Par să fie pierdute, însă ele s-au aflat acolo tot timpul.
În experientizarea păcii şi a fericirii, sinele interior şi lumea exterioară se dizolvă. În experientizarea iubirii, cel care iubeşte şi cel care este iubit se dizolvă.
De fapt, unica noastră experientizare a lumii şi a tuturor celorlalţi este alcătuită numai din cunoaştere, deci am putea spune că, în experientizarea păcii şi a fericirii, aparenta „altceva-itate“ şi exterioritate a lumii se dizolvă în înţelegerea noastră experienţială că nu există decât cunoaştere sau Conştienţă. Acestea sunt pacea, fericirea, iubirea şi frumuseţea.
Totuşi, numai mintea este aceea care crede că pacea, fericirea şi iubirea par a fi pierdute şi, apoi, par a fi regăsite. Prezenţa nu se pierde niciodată pe sine însăşi.
Iubirea este însăşi esenţa Experienţei– Prezența. Intimitatea Experienței
Cu toţii ştim că „eu sunt” şi că „eul” din „eu sunt” este de asemenea conştient că eu sunt.
Altfel spus, Sinele nostru, Prezenţa, este atât prezentă, cât şi conştientă. Această Prezenţă Conştientă care sunt eu, îşi cunoaşte propria fiinţare. Cu toate acestea, Prezenţa nu-şi cunoaşte fiinţarea în mod obiectiv, aşa cum mintea pare să cunoască un obiect, ci mai degrabă este însăşi cunoaşterea de sine.
Noi, adică Prezenţa, nu ne putem cunoaşte propria absenţă pentru că ar trebui să fim prezenţi în acea cunoaştere, ca acea cunoaştere. De aceea nu poate exista niciodată o experientizare a absenţei Prezenţei.
Unde ar putea Prezenţa să dispară? În ceva ce nu există? Cum ar putea ceea ce este, să dispară în sau să se transforme în ceva ce nu este? Ce s-ar întâmpla cu prezenţa sa? Ar trebui să „se ducă” undeva.
Mai mult decât atât, din ce anume şi-ar face Prezenţa apariţia? Dacă Prezenţa nu ar fi prezentă, ce ar exista în locul acela? Nonexistenţa? Dar nonexistenţa nu poate să fie. Prin urmare, nonexistenţa este nonexistentă. De fapt, nonexistenţa este numai un concept. Singură, Prezenţa este eternă.
Iar dacă Prezenţa este mereu prezentă şi tot ce este, este numai Prezenţă, atunci poate ceva să dispară? Niciun lucru nu încetează vreodată să fie, pentru că niciun lucru nu ajunge vreodată să devină existent.
Substanţa sau fiirea oricărui obiect aparent o constituie numai Prezenţa, iar Prezenţa există etern.
Substanţa este unică, substanţială, imutabilă, lipsită de mister, niciodată necunoscută, niciodată neexperientizată, niciodată fără să fie ea însăşi, niciodată absentă. Această unică substanţă pare să îmbrace forma tuturor aparenţelor, fără să fie sau să devină vreodată altceva în afară de ea însăşi.
Din perspectiva sa însăşi, care reprezintă şi singura perspectivă adevărată, această Prezenţă nu ia, însă, niciodată o altă formă. Apa îşi este prea apropiată sieşi pentru a se cunoaşte pe sine ca ocean sau ca val. „Oceanul” şi „valul” sunt valabile numai pentru minte. Pentru apă, există numai apa.
Orice ar fi ceea ce este cunoscut, este Prezenţa care se cumoaşte pe sine însăşi. Orice este, este Prezenţa care se cumoaşte pe sine însăşi, este ea însăşi şi se iubeşte pe sine însăşi. Prezenţa nu poate înceta să se cunoască sau să fie ea însăşi.
Chiar şi acolo unde se manifestă ignoranţa cea mai profundă, Prezenţa se cunoaşte şi este numai ea însăşi. Adică se iubeşte pe sine însăşi. Astfel, nu există o reală ignoranţă.
Nu există nici uitare, nici reamintire, nici pierdere şi nici găsire. Prezenţa nu este niciodată încătuşată, niciodată eliberată. Uitarea, reamintirea, pierderea şi găsirea, ignoranţa şi eliberarea ţin numai de gândire, nu de Prezenţă.
Prezenţa nu este niciodată ascunsă de ea însăşi.
Din acest motiv, nici nu există cu adevărat o ascundere a realităţii. Nu există o autorealizare a Prezenţei, pentru că tot ce este real într-o Experienţă deja este adevăratul nostru Sine al Prezenţei Conştiente. Ceea ce nu este real, nu este niciodată experientizat.
În ceea ce priveşte Prezenţa nu există iluminare, pentru că Sinele nostru, Prezenţa Conştientă, este deja, întru eternitate, lumina cunoaşterii care iluminează toate lucrurile aparente. Şi tot ce ar părea că întunecă această lumină, este alcătuit tot din lumina cunoaşterii. Este aceea în care, prin care şi sub forma în care sunt cunoscute toate lucrurile aparente.
Nu există trezire spirituală pentru Prezenţă, deoarece Prezenţa este întotdeauna şi deja trezită spiritual în sine însăşi. Nu există moarte pentru Prezenţă, deoarece Prezenţa este tot ceea ce este şi ceea ce nu încetează vreodată să fie.
Ceea ce nu este cunoscut, este de necunoscut. Aşa „ceva” reprezintă doar un concept. Iar ceea ce este cunoscut, este cunoscut pentru totdeauna. Aşadar, orice deplasare sau progres au întotdeauna loc de la cunoaştere la cunoaştere, ceea ce nu reprezintă de fapt nicio deplasare, niciun fel de progres. Deplasarea şi progresul ţin de minte, nu de Prezenţă.
Problemele aparțin gândirii
Aici nu este vorba despre menţinerea unei atitudini a minţii. Este vorba despre a vedea clar ceea ce este de fapt, indiferent de ce spune mintea despre acel lucru. A vedea clar că toate problemele sunt ale gândirii, nu ale Sinelui nostru. Noi – cel care este conştient de toate situaţiile sau cel în care apar toate situaţiile – nu suntem în situaţie. Situaţia este în noi înşine. Pentru acela nu există nicio problemă, niciodată, tot aşa cum nu există vreo problemă de spaţiu într-o cameră în care se petrec nişte activităţi. Spaţiul este liber în mod intrinsec, fără de legătură cu activităţile şi rezultatul lor.
Nu există nicio problemă niciodată cu o situaţie în sine. Problemele apar întotdeauna la nivelul sinelui interior şi separat pe care l-a imaginat gândirea. Gândirea a împărţit experienţa în două părţi separate: o parte ”eu” şi o parte ”non-eu”. Problema apare întotdeauna pentru partea imaginată.
În absenţa acestei diviziuni imaginare a experienţei în două părţi, există intimitatea experienţei vederii, auzirii, atingerii, gândirii, simţirii etc. Și orice este necesar pentru un anumit corp şi pentru minte în întregimea situaţiei, va apărea în mod spontan sub forma gândurilor, acţiunilor, senzaţiilor etc.
De fapt, pentru Sinele nostru acţiunea nici nu prea există. Există gândirea, sentimentele, simţirea, percepţia în momentul acum. Acestea nu pleacă nicăieri. Ele nu apar dintr-un anumit motiv, nu sunt destinate obţinerii unui anumit rezultat şi nu lasă urme psihologice în urma lor. Toate motivele, destinele, ţelurile, scopurile, planurile şi rezultatele sunt pentru sinele făcut din gândire, nu pentru Sinele autentic şi unic.
Găsirea iluminării este găsirea fericirii
Scopul final al activităţilor corpului şi ale minţii este găsirea fericirii sau, dacă suntem căutători spirituali, găsirea iluminării, ceea ce este cam acelaşi lucru. Dar Sinele nostru este deja ceea ce mintea noastră caută. Fericirea, care este simpla cunoaştere a fiinţei noastre aşa cum este ea, nu depinde de condiţionările corpului, ale minţii sau ale lumii. Este natura noastră mereu prezentă.
Fericirea stă liniştită şi străluceşte în tăcere în spatele întregii experienţe, iar atunci când este recunoscută, se revarsă şi iese în faţă, inundând întreaga Experienţă, cu toate calităţile sale.
Aceasta este libertatea. Nu o libertate care este undeva, deoparte, care poate fi scoasă din experienţă, nu o libertate care este un refugiu intelectual, ci una care este prezentă în chiar miezul Experienţei.
Eu și Non-Eu
În mod obişnuit, credem că pielea constituie recipientul tuturor senzaţiilor corporale. Cu toate acestea, senzaţiile corporale nu sunt găzduite în perimetrul ocupat de pielea noastră. Pielea nu este, de fapt, decât încă o senzaţie, iar o senzaţie nu-şi face apariţia în interiorul unei altei senzaţii. Toate senzaţiile apar în Sinele nostru, în Prezenţa Conştientă.
În mod obişnuit, considerăm că „eu” sunt învelişul care găzduieşte toate senzaţiile corporale. Acest „eu”, însă, constituie numai un contur imaginar alcătuit din gândire, care este atras în jurul unui mănunchi de senzaţii.
Tot ce este cuprins în interiorul acestui contur imaginar este considerat a fi „eu”, iar tot ce există în exteriorul acestuia devine „non-eu”, ceea ce este doar un alt nume dat obiectelor, celorlalţi şi lumii.
Dar cum aş putea fi „eu” acest contur, acest gând? „Eu” nu sunt un gând, nu sunt o senzaţie. „Eu”sunt acela căruia îi apar sau în care apar gândurile şi senzaţiile.
Sinele interior separat şi obiectul exterior separat, ceilalţi sau lumea – sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Moneda o constituie ignoranţa – ignorarea adevăratei naturi a Experienţei.
Cu acest gând anume, Sinele nostru, Prezenţa Conştientă este, în aparenţă, identificat cu şi limitat la un mănunchi de senzaţii.
Prezenţa Conştientă pare, drept consecinţă, să-şi asume însuşirile trupului, respectiv aceasta apare ca fiind limitată, localizată şi separată. Astfel pare să ia naştere un „eu” separat. Totuşi, acest contur este inexistent ca experienţă concretă. El este alcătuit numai din gândire. Încercaţi să identificaţi acest contur cu experienţa curentă. Unde, în experienţa de faţă, se află linia dintre această senzaţie corporală şi acea percepere a lumii? Este ea alcătuită din altceva decât din gândirea care o gândeşte? Şi chiar dacă reuşim să identificăm ceva care pare să corespundă unei asemenea linii separatoare, nu este aceasta doar încă o apariţie în cadrul Prezenţei?
Senzația de a fi în trup
Odată ce această investigare a Experienţei a fost dusă la bun sfârşit, convingerea că am fi un trup este iremediabil afectată, dacă nu chiar distrusă imediat cu desăvârşire. Senzaţia de a fi un trup este, însă, şi mai dăunătoare şi se păstrează în pofida faptului că noi am înţeles opusul.
Dacă, însă, vom continua să revenim la această investigare a Experienţei, ne va deveni din ce în ce mai limpede că suntem însăşi Prezenţa Conştientă şi că aceasta nu se identifică în niciun fel cu un trup şi că nu are nici limitare, nici localizare inerente.
Odată ce investigaţia anterioară s-a finalizat cu această înţelegere, nu mai este nimic altceva de făcut. Rămânem această Prezenţă Conştientă, iar mintea, trupul şi lumea sunt treptat şi cu uşurinţă realiniate la aceasta, deşi am putea coopera şi noi la această realiniere.
De fapt, am fost dintotdeauna această Prezenţă Conştientă, chiar dacă ne consideram şi simţeam că suntem altfel. Acum, însă, acceptăm şi cunoaştem acest lucru. Când vom simţi că uităm ceea ce suntem cu adevărat, nu trebuie decât să revenim asupra acestei investigaţii şi să restabilim noi înşine adevărul în această chestiune, prin înţelegere experienţială. Aceasta ne va aduce, firesc şi spontan, înapoi la acceptarea noastră, în mod conştient, ca Prezenţă Conştientă.
Odată cu trecerea timpului, straturi din ce în ce mai profunde de cunoaştere vor fi supuse şi „colonizate” de această înţelegere experienţială, devenind ulterior ca impregnate, saturate de pacea, fericirea şi iubirea inerente Prezenţei Conştiente.
De fapt, întreaga Experienţă este întotdeauna impregnată şi saturată de Prezenţă, cu ştiinţa sau fără de ştiinţa noastră, numai că acum ştim acest lucru şi îl simţim ca atare.
Și cuvintele aparțin Minții
Înţelegerea experienţială din care izvorăsc cuvintele constituie aportul lor real, ceea ce lasă deschisă posibilitatea utilizării unei palete diversificate de expresii şi exprimări, incluzându-le chiar şi pe cele care par să admită, atunci când este necesar, existenţa aparent independentă a obiectelor, entităţilor şi lucrurilor din lumea aceasta.
Orice învăţătură care afirmă şi reafirmă mecanic acelaşi adevăr absolut ca răspuns general la toate întrebările este, în cel mai bun caz, dogmatică, iar în cel mai rău, dubioasă. Autentica înţelegere nonduală este asemenea unei izbucniri: nicio formă nu o poate conţine. Zădărniceşte de la bun început orice tentativă a minţii de a o sesiza, a o îmblânzi, a o îmbrăca în cuvinte sau a o controla. Izbucnirea aceasta poate fi mai mult sau mai puţin intensă. Poate chiar îmbrăca forma unei disoluții blânde, aproape imperceptibile.
Avem toate aceste cuvinte şi restul obiectelor aparente aparţinând minţii, trupului şi lumii, respectiv gânduri, sentimente, senzaţii şi percepţii. Mai este, însă, „ceva” prezent, şi anume a vedea aceste cuvinte şi a experientiza orice se experientizează în clipa de faţă. Acest „ceva” este acela care experientizează senzaţia de furnicătură pe care o numim picioare, aude sunetul ploii, ne cunoaşte gândurile.
Orice ar fi ceea ce experientează amalgamul actual de gânduri, senzaţii şi percepţii, este indubitabil prezent, fiind prin urmare, denumit „fiinţă”, şi este indubitabil cunoscător, experientizator sau conştient, fiind, prin urmare, denumit „conştiinţă” sau „Conştienţă”. Mai presus de orice, este ceea ce cunoaştem noi înşine şi ceea ce experientizăm ca fiind Sinele, fiind prin urmare, cunoscut ca „Eu”.
Nimic nu dispare vreodată.
Cum ar putea ceva care este, să devină inexistent? Cum ar putea deveni existenţa, nonexistenţă?
Ce dispare atunci când dispare o imagine de pe ecran? Substanţa imaginii o constituie ecranul, iar ecranul nu dispare nicăieri. El ia, pur şi simplu, forma imaginii următoare.
Fenomenul poate părea mai dificil de înţeles numai pentru că noi credem că atunci când este prezent un aşa-numit obiect, acesta este prezent ca un obiect independent. Să luăm ca exemplu un măr. Considerăm că amintirea mărului ţine de imaginaţie, dar atunci când este prezent mărul, îl considerăm real, ca obiect.
Este adevărat că amintirea mărului nu este decât o imagine formată în minte. Omitem să observăm, însă, că atunci când vedem mărul efectiv, acesta este, de fapt, tot o imagine. Tot ce cunoaştem despre măr, în acest caz, este faptul că îl vedem. Iar când îl atingem, ne este cunoscută numai atingerea, iar când îl gustăm, ne este cunoscut numai gustul şi când îl mirosim, ne este cunoscut numai mirosul.
Nu experientizăm niciodată adevăratul măr, aşa cum este el, ca un obiect de sine stătător cu o existenţă proprie, independentă şi separată.
De aceea nu există nicio diferenţă, în Experienţa noastră actuală, între substanţa mărului care-şi apare în memorie şi substanţa mărului efectiv care-şi face apariţia în „timp real”. Cunoaşterea ambelor este confecţionată de minte – din vederea, gustarea, atingerea şi mirosirea mărului – iar substanţa minţii o constituie numai şi numai Conştienţa. În ceea ce numim „măr”, este prezentă cu adevărat numai Conştienţa. În Experienţă nu regăsim nicio altă substanţă în afara Conştienţei, iar aceasta nu dispare niciodată. Fie că ne dăm seama sau nu, aceasta constituie Experienţa noastră mereu prezentă.
Cum ar putea Conştienţa să-şi experientizeze propria absenţă sau dispariţie? Experienţa noastră directă, intimă şi imediată este aceea că această mereu prezentă, continuă existenţă care suntem, este unica substanţă a întregii Experienţe. De fapt, mărul, obiectul sau chiar lumea constituie aparenta uitare a simplului fapt al Experienţei.
Această uitare, însă, are loc numai în minte. Prezenţa nu se uită niciodată, cu adevărat, pe sine însăşi.
Dacă ne poziţionăm în minte, atunci pacea şi fericirea inerente Sinelui nostru, Prezenţei Conştiente, par a fi ascunse.
Ce anume este acel ceva care se poziţionează în minte? Mintea! Numai gândirea îşi poate imagina un „ceva” imaginar! Sinele interior imaginar este real numai din punctul său imaginar de vedere.
Prezenţa este numai aparent ascunsă de această imaginaţie, ea nefiind niciodată ascunsă cu adevărat. Este numai cunoaşterea mereu prezentă a sa însăşi.
Căutarea și opunerea rezistenței
Iubirea, pacea şi fericirea nu sunt decât cuvinte folosite pentru a exprima disoluţia oricărei rezistenţe şi oricărei căutări, dispariţia separaţiei , adică savoarea adevăratei noastre naturi, propria sa savoare în propria sa viziune. Acestea sunt non-obiective, în sensul că nu deţin niciun fel de însuşiri obiective. În consecinţă, nu sunt experientizări ale minţii sau trupului, deşi le influenţează pe acestea.
Căutarea şi opunerea rezistenţei ascund adevărata noastră natură, aceea de Prezenţă Conştientă, prin urmare ascund şi iubirea, pacea şi fericirea care îi sunt inerente sau, mai degrabă, care sunt chiar Prezenţa Conştientă.
Ca urmare a uitării adevăratei noastre naturi de Prezenţă Conştientă şi a faptului că ne imaginăm, în schimb, a fi un sine separat şi interior, ne propunem, în existenţa noastră lumească, să găsim iubirea în relaţiile afective, pacea în diversele situaţii întâlnite şi fericirea în obiecte.
Această căutare este, prin definiţie, incomodă – faptul de a suferi defineşte sinele separat şi interior. De fapt, nici nu există un sine separat şi căutător. Sinele separat aparent este însăşi activitatea de opunere a rezistenţei/de căutare.
Atunci când relaţia afectivă, situaţia sau obiectul căutate sunt găsite, căutarea ajunge temporar la final, iar odată cu această disoluţie, adevărata noastră natură începe să strălucească, altfel spus Prezenţa Conştientă se percepe pe ea însăşi pentru un scurt răstimp (de fapt, este un moment atemporal, mintea nefiind atunci prezentă).
Acel moment atemporal este cunoscut ca iubire, pace sau fericire. Mai este cunoscut şi ca frumuseţe şi înţelegere. Aceasta este adevărata noastră natură, care se cunoaşte pe ea însăşi aşa cum este, ne-aparent modificată de perceperea unui sine interior.
Când mintea îşi face iarăşi apariţia, interpretează eronat această experientizare non-obiectivă a iubirii, păcii sau fericirii, în care nu a fost prezentă, atribuindu-le pe toate acestea relaţiei, situaţiei sau obiectului.
Odată cu reapariţia subiectului/obiectului care gândeşte, iubirea, pacea sau fericirea sunt din nou ascunse iar gândirea purcede din nou la căutarea unei noi relaţii, situaţii sau obiect, în speranţa reeditării experientizării iubirii, păcii sau fericirii despre care consideră, în mod greşit, că sunt rezultatul acestora.
Însă nu relaţia, situaţia sau obiectul dau naştere la iubire, pace sau fericire. Încetarea gândului care opune rezistenţă, care caută, este aceea care permite să strălucească manifestării iubirii, păcii şi fericirii latente, inerente adevăratei noastre naturi, aceea de Prezenţă Conştientă. Cu alte cuvinte, încetarea opunerii de rezistenţă/căutării permite adevăratei noastre naturi să se cunoască sau să se perceapă ca atare, ne-aparent ascunsă de activitatea de opunere a rezistenţei/de căutare.
Astfel, iubirea, pacea şi fericirea nu sunt ceva care să vină şi să treacă, tot aşa cum nici Sinele nostru, Prezenţa Conştientă, nu vine şi nu trece. Şi totuşi, acestea sunt uneori aparent ascunse.
Sursa:https://carteadaath.com/?s=prezenta
Cumpără cartea aici: https://www.edituracarteadaath.ro/rupert-spira-prezenta-volumul-II-Intimitatea-experientei-cartea-daath
https://www.libris.ro/prezenta-intimitatea-experientei-vol-2-rupert-daa978-606-93189-3-5.html
Te-ar mai putea interesa și: Puterea Gândului- Omraam Mikhael Aivanhov
ALEPH- Momentul ACUM- Paulo Coelho
Cântecul lui Dumnezeu- Bhagavad Gita-partea 2
Codul lui Dumnezeu- Gregg Braden-Cine suntem ?
Titlul documentului este Prezența. Intimitatea Experienței- Rupert Spira . Dacă ești interesat de această temă, ai putea să consulți și volumul II al cărții, Prezența. Intimitatea Experienței- Rupert Spira, care este disponibil la edituracarteadaath.ro.
Imagine: www.pixabay.com