Luminile și umbrele sufletului, citate despre noi înșine(sursa: Petru Creția- Luminile și umbrele sufletului)
Dezamăgirea-Luminile și umbrele sufletului
“De unele dintre dezamăgirile noastre nu suntem vinovaţi decât noi înşine. În unele cazuri, pentru că am suprainvestit speranţă, am supraapreciat abuziv o realitate, am supralicitat-o, orbiţi de intensitatea propriei noastre dorinţe. De fapt, nu orbiţi, ci pradă unui miraj, ca acela suscitat de setea extremă. Astfel, sunt cuprinşi de dezamăgire toţi cei care judecă după un singur criteriu sau după aparenţe, fără să ţină seama de complexitatea realităţii. O bună parte din dezamăgirea din lume provine din nechibzuinţă, pripă sau superficialitate.
Tot aşa păţesc constructorii de himere, toţi cei care aspiră la ceva ticluit din materia propriilor lor dorinţe şi visări. Şi la care vor să ajungă fără efort, ca într-un vis fericit. Într-adevăr, adesea dăm numele de dezamăgire propriei noastre neputinţe de a ne strădui să împlinim ceva. De aici vine răul şi de aici, în asemenea cazuri, o dezamăgire nejustificată. Şi nu vine din prea des invocata disproporţie inerentă dintre orice aspiraţii şi orice realizare. Omul sănătos la suflet ştie să se bucure de orice împlinire a sa, nu o măsoară, decepţionat, cu nemăsura viselor sale.
Una dintre cele mai dureroase dezamăgiri, dezamăgirea de sine, este totodată şi cea mai ilegitimă. Un om este dator, înainte de a se avânta în proiecte şi aspiraţii, să-şi cunoască bine înzestrările şi aptitudinile, să ştie la ce e bun, cât îl ţin puterile, în ce exactă măsură poate fi acceptat de ceilalţi: să înveţe rapid din primele eşecuri şi să nu se lase amăgit de primele succese amăgitoare.
Să nu fie închipuit, adică să nu-şi închipuie că este ceea ce nici nu este, nici nu poate cândva fi. Şi să se accepte cu seninătate şi cu detaşare, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, dar nu resemnându-se, pasiv, ci făcând ce îi stă în putinţă să scoată cât mai mult din ceea ce este cu adevărat. Să fie om la locul său, o calitate puţin glorioasă şi puţin admirată, dar în realitate vrednică de tot respectul.
Dar dezamăgirea, oricare ar fi cauzele ei, trebuie depăşită. Eventual, asimilându-i învăţătura, se cade să trecem mai departe, chiar cu riscul de a ne mai întâlni cu ea în alte împrejurări şi cu alte determinări. Păstrând credinţa că, atunci când ai învăţat să judeci, să rişti şi să lupţi, viaţa poate fi un loc în care nu tot ceea ce atârnă de voinţa noastră duce la dezamăgire.”
Nepăsarea- Luminile și umbrele sufletului
“Nepăsarea este bună când nu-ți pasă de zădărnicii: de gura lumii, care multe spune și puține știe cu adevărat, de preacinstirea celor necinstiți, de pisicile negre care îți taie drumul, de faptul că plouă, de cât sunt oamenii de răi, tu socotindu-te întotdeauna altfel, de necuviința slujbașilor, de pălăvrăgeala dregătorilor, de prea multe muște, de îmbulzeala pe care, totuși, o sporești și tu, de conspirațiile mondiale, de fustele prea scurte sau prea lungi, de cine s-a avut bine cu cine, de câinii vagabonzi.
De câte și mai câte, inclusiv de soartă, când de fapt soarta ta ești tocmai tu, care foarte puțin te cunoști și, din această neștiință, tot dai vina pe un concept nebulos.”
Răbdarea- Luminile și umbrele sufletului
“De aceea, putem întreba care sunt cele mai notabile virtuţi pragmatice ale individului autonom. Una este răbdarea, sub care trebuie să înţelegem, corelându-le, atât lipsa de precipitare, buna aşezare faţă de timp, sentimentul adânc al clipei potrivite, al prilejului favorabil, cât şi capacitatea de a suferi fără a te grăbi să deznădăjduieşti sau să te dai bătut. Deci capacitatea de a dura şi cea de a îndura.
Răbdarea este o virtute pasivă, ea este de fapt forma pasivă a curajului, rezistenţa în timp la răul din lume. Dar, aşa cum este, răbdarea poate fi temeiul unei biruinţe. Pentru că “a răbda” nu înseamnă simplul fapt de a tolera ceva neprielnic sau duşmănos fiinţei tale, a te supune fără să crâcneşti unei voinţe din afara ta. Înseamnă să ai tăria de a îndura, dârzenia de a rămâne întreg, stăpân pe tine, nealterat şi neînfrânt.”
Cealaltă virtute poartă, în planul judecăţii, numele de intransigenţă, (câtă vreme este vorba de esenţial); este vorba de voinţa şi putinţa de a nu face compromisuri, de a nu te lăsa abătut din drum, de a nu-ţi face libertatea şi demnitatea negociabile. Virtutea aceasta mai poate fi văzută şi din unghiul indisponibilităţii la domesticire şi la dresaj, la faptul de a fi de neîmblânzit şi îndărătnic în numele legii căreia, pentru că ai ales-o liber, i te supui.”
Credința- Luminile și umbrele sufletului
“Credinţa este o pornire fierbinte a sufletului şi răspunde unei nevoi foarte adânci a naturii noastre. Să ne înţelegem bine: dacă ar fi să credem numai în ceea ce este riguros demonstrabil, ar mai rămâne puţine lucruri în care să credem. Iar acelea nu ne-ar ţine de cald, nu ne-ar însufleţi, nu ne-ar ajuta să trăim şi să murim. Simţim nevoia să credem în ceva care, pe de o parte, să pună puţină ordine în haosul vieţilor noastre şi al istoriei şi, pe de alta, să-i dea individului un rost care să-l includă într-un sens atotcuprinzător, eventual să-i făgăduiască iubire, iertare, mântuire, înviere.”
Politețea- un cod nescris
“Politeţea sau cuviinţa ţine de respectul a priori acordat semenilor noştri şi omului în general, ca fiinţă ipotetic respectabilă, şi este compatibilă cu o răceală a sentimentelor sau mai exact cu o neutralitate a lor. În orice comunitate politeţea se statorniceşte în virtutea unui cod nescris, a cărui nerespectare duce, într-o lume cu vechi tradiţii de politeţe, la excluderea din anumite spaţii sociale. Dar codul nu rămâne doar exterior, ceva de respectat de teama unei marginalizări. El se interiorizează cu vremea şi devine comportament firesc, liber de orice constrângere, spontan şi fără alternativă.”
Calomnia- toxina corpului social
“Calomnia este una dintre armele cele mai perverse şi mai periculoase născocite de oameni, una dintre cele mai puternice toxine ale corpului social. Disproporţia dintre facilitatea propagării şi acreditării calomniei şi capacitatea ta de a te apăra este enormă: aproape nimeni nu anchetează veracitatea defăimării, iar dacă protestezi, nu există nici o instanţă decisivă, nici măcar în justiţie, tot rămâne ceva. E ca un foc pe care îl stingi aici şi răbufneşte în altă parte. Şi te pune într-o situaţie imposibilă. Întâi, pentru că, după ce ai fost înjosit prin calomnie, te afli şi mai înjosit dacă ripostezi. Sau chiar te umpli de ridicol.
Al doilea, pentru că tot nu te crede nimeni pe deplin: nu iese fum fără foc. Al treilea pentru că orice dezminţire riscă să risipească un neadevăr picant în favoarea unui adevăr plicticos. Şi iată-te victima hulei biruitoare, compromis, cu onoarea pătată, cu reputaţia terfelită, poate pe veci, neputând spera nici măcar într-o reabilitare postumă. De ce te zbaţi, de ce nisipul ucigaş al calomniei te înghite mai adânc.”
Mediocritatea
“Omul mediocru se crede întotdeauna mai mult decât este şi vrea să fie tratat ca atare, să uzurpe locul excelenţei, să se afle sus, în vârf. Aşa putem înţelege cum sensul depreciativ al cuvântului s-a născut din reacţia noastră la ifosul mediocrităţii şi la dorinţa ei de a se afla mereu în frunte, în locul celor cu adevărat buni. Mediocru se spune întotdeauna de sus în jos: ar fi greu să auzi pe un om prost sau netrebnic denunţându-l pe altul că este mediocru.
Omul mediocru e lipsit de nobleţea vreunei dăruiri sau generozităţi, el îşi trăieşte viaţa într-un chip meschin, neînsufleţit de nici un avânt. Meschine sunt şi visele lui. Nu este în stare să fie măcar cu adevărat avar sau cu adevărat laş. Nu e nici măcar foarte prost şi nu e niciodată un ticălos în toată legea.
Şi, pe de altă parte, se uită uimit sau chiar scandalizat la cei care nu sunt ca el şi îi judecă în numele unor principii înguste, cel mai adesea nişte triste prejudecăţi, socotite de el, cu o îndărătnicie obtuză, drept infailibile. Vede necumpătare, nechibzuinţă, necugetare în orice act care trece de strâmtele hotare ale vieţii şi ale minţii sale, iar marile pasiuni şi marile pierzanii îl înspăimântă ca nişte furtuni.
Dacă ar bate Dumnezeu la uşa lui, s-ar teme să-i deschidă. Omul mediocru este o crisalidă din care niciodată nu se vor naşte aripile unui zbor.
De aceea mediocritatea, în toate formele ei, este atât de nocivă. În chip inerent foarte răspândită, ea se insinuează pretutindeni ca o pecingine, prezenţa ei e masivă, multiformă, adeseori copleşitoare, caută să se impună, ocupă posturi, îşi ia aere de onorabilitate, îşi arogă drepturi. Este de cele mai multe ori imposibil de dislocat, mai ales când e insistentă şi harnică şi, pe de altă parte, când cei de o seamă, pleava mediocrilor, se asociază şi se solidarizează, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu atât între ei, ci împotriva a tot ceea ce simt că îi depăşeşte.
Apoi, prevalându-se de nişte forme prea generale, se statorniceşte, sinistra mediocritate prinde rădăcini şi porneşte să niveleze lumea după chipul şi asemănarea ei, măcinând mărunt tot ce este mai presus de ea, vânturând prin veacuri un neant cenuşiu.”
Oameni superficiali
“E plină lumea de oameni superficiali. Superficiali în ce fac, în ce gândesc şi în ce simt. Cu alte cuvinte, lipsiţi de capacitatea de a desăvârşi un lucru, de a-l face ca lumea şi totodată neînstare de vreo adâncime a gândurilor şi a sentimentelor. În plus, incapabili de a-şi da seama că sunt ceea ce sunt.”
Bucuria
“Omul care ştie să aleagă bucuria nu caută răul cu lumânarea, nu se văicăreşte cât e ziua de lungă, nu caută la fleacuri, priveşte lucrurile cu îngăduinţă şi cu zâmbet, nu face din ţânţar armăsar. Şi nu este niciodată mohorât sau posac, pentru că viaţa lui este părtaşă la lumină, nu la umbră.”
Te-ar putea interesa și: Cântecul lui Dumnezeu- Bhagavad Gita-partea 2
Codul lui Dumnezeu- Gregg Braden-Cine suntem ?
Cartea lui Tao despre Perfecțiunea Spirituală
Bule de Percepție- Antonov Vladimir
Creează-ți propria realitate- Pam Grouth
Imagine: www.pixabay.com