Teoriile lui Freud (despre sinele nostru) împart mintea umană pe trei niveluri:
- Conștient: nivel care stochează gândurile, sentimentele și starea de concentrare;
- Subconștient sau preconștient: locul unde se stochează tot ceea ce ne putem aminti sau recupera din memoria noastră;
- Inconștient: cel mai profund nivel al minții noastre. Care găzduiește un depozit al proceselor care ne ghidează comportamentul, inclusiv dorințele primitive și instinctuale.
Ce este sinele, erosul și thanatosul?
- Sinele: nivelul inconștient, care se concentrează pe impulsuri și instincte. Conform lui Freud, există două instincte biologice care ne alcătuiesc sinele:
- erosul (instinctul de supraviețuire), care ne determină să ne angajăm în activități care ne susțin viața;
- thanatos (instinctul orientat spre moarte), care duce la un comportament distructiv, agresiv și violent.
- Eul: limita între conștient și inconștient . Acționează respectând realitatea și ajută la controlarea impulsurilor sinelui și începe să se dezvolte încă din copilărie; lucrează pentru a satisface nevoile sinelui într-un mod adecvat și acceptat din punct de vedere social. Pe lângă controlarea nevoilor sinelui, eul ajută, de asemenea, la stabilirea unui echilibru între nevoile noastre de bază, idealuri și realitate;
- Supra-eul: conștiința, acea parte a minții care include moralitatea, idealurile și valorile noastre. Care ne încurajează să acționăm în moduri acceptabile din punct de vedere social și moral. Ghidându-ne comportamentul în conformitate cu respectarea acestora.
Freud considera că aceste trei părți ale minții se află într-un conflict constant, pentru că fiecare are un scop diferit. Uneori, când conflictul este prea puternic, „eul” va dezvolta mecanisme de apărare, cum ar fi: refulările (excluderea impulsurilor din percepția conștientă), proiecțiile (atribuirea propriilor dorințe inconștiente altor persoane), adoptarea unui comportament în totală contradicție cu impulsul, negarea (eul blochează experiențele neplăcute din conștiință, determinând persoana respectivă să refuze să recunoască sau să creadă realitatea).
În mod extins, mecanismele de apărare sunt strategii pe care ego-ul le folosește pentru a se proteja de anxietate. Aceste instrumente defensive acționează ca o protecție, pentru a împiedica pătrunderea la nivel conștient a anumitor aspect neplăcute sau inconfortabile ale inconștientului.
Când experientăm o întâmplare ca fiind copleșitoare sau chiar inadecvată, mecanismele de apărare împiedică acele informațiile să pătrundă în conștiința noastră, ceea ce ne minimizează suferința.
Mecanismele de apărare ale eului pot fi:
- Negarea trăirilor interioare, pentru că recunoașterea acestora ar duce la anxietate;
- Refularea: păstrarea, în subconștient, a tuturor gândurilor și dorințelor reprimate sau interzise de supra-eu;
- Identificarea: eul preia, în mod inconștient, anumte trăsături de la alte persoane;
- Sublimarea: transormarea unor impulsuri în activități acceptate în societate – de exemplu, transformarea impulsurilor agresive în practicarea unui sport;
- Proiecția: atribuirea propriilor sentimente, gânduri sau dorințe pe care nu le cunoaștem sau care nu ne plac, unor obiecte sau persoane din exteriorul nostru;
- Raționalizarea: momentul în care încercăm să găsim o explicație acceptabilă din punct de vedere moral a unor comportamente sau sentimente considerate inacceptabile sau a căror cauză nu este cunoscută.
Totuși, este important de menționat că aceste mecanisme de apărare sunt folosite zilnic, ceea ce nu înseamnă că suferim, neapărat, de vreo afecțiune psihică. Însă acestea devin o problemă când sunt utilizate constat și influențează negative gândurile și comportamentul unei persoane.
Deși teoriile lui Freud au fost criticate și privite cu scepticism de către anumiți specialiști, psihanaliza continuă să joace un rol-cheie în dezvoltarea psihologiei, influențând abordarea modernă în tratarea afecțiunilor psihice.
Imagine: www.pixabay.com