Cum se realizează Vindecarea- Iluzia Bolii- Curs de Miracole
Cum se realizează Vindecarea: Scopul perceput al bolii
Vindecarea implică înţelegerea scopului pe care îl urmăreşte iluzia bolii. Fără aceasta, vindecarea e imposibilă. (Recomand să citești mai întâi articolul Cum să devii un canal de Lumină Divină, pentru a înțelege mai bine informația care urmează. Spor la vindecare !)
Vindecarea se obţine în clipa în care suferindul nu mai percepe nicio valoare în durere. Cine ar alege să sufere dacă nu ar crede că suferinţa îi aduce ceva, ceva de valoare pentru el? Trebuie să creadă că ea e un preţ mic pentru ceva de o valoare mai mare. Căci boala e o opţiune, o decizie. E alegerea slăbiciunii, în convingerea greşită că ar fi putere. Când se petrece, adevărata putere e considerată o ameninţare şi vindecarea, un pericol. Boala e o metodă, concepută în nebunie, de a-l instala pe Fiul lui Dumnezeu pe tronul Tatălui său.
Dumnezeu e văzut în afară, aprig şi puternic, dornic să ţină la El toată puterea. Numai prin moartea Lui poate să Îl învingă Fiul.
Şi ce reprezintă vindecarea, potrivit acestei convingeri demente? Ea simbolizează înfrângerea Fiului lui Dumnezeu şi triumful Tatălui său asupra lui. Ea reprezintă sfidarea absolută într-o formă directă pe care Fiul lui Dumnezeu e forţat să o recunoască. Ea întruchipează tot ce vrea să îşi ascundă acesta ca să îşi protejeze „viaţa”. Dacă e vindecat, răspunde de propriile-i gânduri. Iar, dacă e răspunzător de propriile-i gânduri, va fi ucis ca să îşi demonstreze cât e de jalnic şi de slab.
Dar, dacă îşi alege singur moartea, slăbiciunea lui este puterea lui. Acum şi-a dat ce i-ar da Dumnezeu, şi aşa a uzurpat complet tronul propriului său Creator.
Vindecarea înseamnă lipsa valorii bolii: Iluzia Bolii
Vindecarea trebuie să aibă loc în exact aceeaşi proporţie în care se recunoaşte lipsa de valoare a bolii. Nu trebuie decât să spui: „Nu am nimic de câştigat din asta“, şi eşti vindecat. Dar, pentru a o spune, trebuie să recunoşti mai întâi nişte adevăruri. În primul rând, e evident că deciziile ţin de minte, nu de trup. Dacă boala nu e decât un mod greşit de-a rezolva o problemă, ea este o decizie. Iar, dacă este o decizie, mintea – si nu trupul — e cea care o ia.
Rezistenţa la recunoaşterea acestui fapt este enormă, pentru că existenţa lumii, după cum o percepi tu, depinde de credinţa că trupul e factorul decizional. Termeni ca „instincte”, „reflexe” şi altele de felul lor reprezintă încercări de-a înzestra trupul cu motivatori nementali. De fapt, asemenea termeni nu fac decât să constate sau să descrie problema. Nu o rezolvă.
La baza vindecării stă acceptarea bolii ca decizie a minţii, în vederea unui scop pentru care foloseşte trupul. Aşa stau lucrurile cu toate formele de vindecare. Un pacient decide că lucrurile stau aşa, şi se însănătoşeşte. Dacă decide împotriva însănătoşirii, nu se va vindeca. Cine e doctorul? Numai mintea pacientului însuşi. Rezultatul va fi ce hotărăşte el să fie. Pare îngrijit de agenţi speciali, dar ei nu fac decât să dea formă propriei lui alegeri. El îi alege să dea formă tangibilă dorinţelor lui. Iar ei asta şi fac, şi nimic altceva.
De fapt, nu e nevoie de ei. Pacientul ar putea să se ridice pur şi simplu, fără ajutorul lor, şi să spună: „Nu am nevoie de asta”. Nu există formă de boală care nu s-ar vindeca pe loc.
Care e singura condiţie pentru acest salt perceptual? Iată care este: recunoaşterea faptului că boala ţine de minte şi că nu are nimic de-a face cu trupul. Ce te „costă” recunoaşterea acestui lucru? Te costă toată lumea pe care o vezi, căci lumea nu va mai părea să domine mintea niciodată. Căci, cu recunoaşterea acestui lucru, răspunderea îi revine cui îi aparţine: nu lumii, ci celui ce priveşte lumea şi o vede cum nu e. El vede ce alege să vadă. Nici mai mult, nici mai puţin. Lumea nu îi face nimic.
Doar a crezut că îi face ceva. Şi nici el nu îi face nimic lumii, pentru că s-a înşelat în privinţa ei. Iată unde stă, deopotrivă, eliberarea de vinovăţie şi de boală, căci sunt acelaşi lucru. Dar, pentru a accepta această eliberare, insignifianţa trupului trebuie să fie o idee acceptabilă.
Cu ideea aceasta, durerea dispare pentru totdeauna. Dar cu ideea aceasta dispare şi toată confuzia în privinţa creaţiei. Nu e oare o consecinţă inevitabilă? Pune cauza şi efectul în adevărata lor succesiune într-o singură privinţă, şi învăţătura se va generaliza şi va transforma lumea. Valoarea de transfer a unei singure idei adevărate nu are nici limită, nici capăt. Rezultatul final al acestei lecţii e reamintirea lui Dumnezeu.
Ce mai înseamnă acum vinovăţia, boala, durerea, dezastrul şi toată suferinţa? Neavând rost, dispar. Şi, odată cu ele, dispar şi toate efectele pe care au părut să le cauzeze. Cauza şi efectul nu fac decât să reproducă întocmai procesul de creaţie. Văzute în perspectiva lor corectă, fără distorsiuni şi fără frică, ele restabilesc Cerul.
Vindecarea minții este adevărata vindecare
Dacă pacientul trebuie să îşi schimbe mentalitatea pentru a se vindeca, ce face profesorul lui Dumnezeu? Poate să schimbe mentalitatea pacientului în locul lui? Sigur că nu. Pentru cei dispuşi deja să îşi schimbe mentalitatea, el nu are altă funcţie decât să se bucure cu ei, căci au devenit profesori ai lui Dumnezeu alături de el.
El are însă o funcţie mai concretă în cazul celor ce nu înţeleg ce este vindecarea. Aceşti pacienţi nu îşi dau seama că au ales boala, dimpotrivă, ei cred că boala i-a ales pe ei. Şi nu sunt deschişi la minte în privinţa acestei chestiuni. Trupul le spune ce să facă, iar ei se supun. Nu au idee cât de dement este acest concept. Dacă ar bănui cât este de dement, ar fi vindecaţi. Dar nu bănuiesc nimic. Pentru ei, separarea este cât se poate de reală.
La ei vin profesorii lui Dumnezeu, să reprezinte o altă alegere, de care pur şi simplu au uitat. Simpla prezenţă a unui profesor de-al lui Dumnezeu îi ajută să îşi amintească. Gândurile lui cer dreptul de-a pune sub semnul întrebării ce a luat de bun pacientul. Ca mesageri ai lui Dumnezeu, profesorii Lui sunt simbolurile mântuirii. Ei îi cer pacientului să îl ierte pe Fiul lui Dumnezeu în propriul lui Nume. Ei reprezintă Alternativa.
Cu Cuvântul lui Dumnezeu în minte, ei vin cu binecuvântări, nu să îi vindece pe bolnavi, ci să le amintească remediul pe care li l-a dat deja Dumnezeu. Nu mâinile lor vindecă. Nu vocea lor rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu. Pur şi simplu, ei dau ce li s-a dat. Îşi strigă fraţii, cu multă blândeţe, să îşi întoarcă faţa de la moarte: „Priveşte, Fiul lui Dumnezeu, ce îţi poate oferi viaţa. Vrei să alegi boală în schimb?”
Profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu nu iau în seamă niciodată formele bolii în care crede fratele lor. Să le ia în seamă ar însemna să uite că au toate acelaşi scop şi, de aceea, nu sunt realmente diferite. Ei caută Vocea lui Dumnezeu în fratele acesta care vrea să se amăgească într-atât, încât să creadă că Fiul lui Dumnezeu poate să sufere. Şi îi amintesc că nu el s-a făcut şi că nu poate să nu rămână aşa cum l-a creat Dumnezeu. Ei recunosc că iluziile nu pot avea niciun efect.
Adevărul din minţile lor se întinde până la adevărul din minţile fraţilor lor, ca iluziile să nu fie întărite. Aşa sunt aduse la adevăr, nu adevărul e adus la ele. Aşa sunt spulberate, nu prin voia altuia, ci prin unirea singurei Voinţe cu ea însăşi. Aceasta este funcţia profesorilor lui Dumnezeu: să nu vadă nicio voie separată de a lor, şi nici pe a lor separată de-a lui Dumnezeu.
Vindecarea este sigură
Vindecarea e întotdeauna certă. E imposibil să laşi iluziile să fie aduse la adevăr, şi să păstrezi iluziile. Adevărul demonstrează că iluziile nu au valoare. Profesorul lui Dumnezeu şi-a văzut corecţia propriilor greşeli în mintea pacientului, recunoscând-o drept ce este. Odată ce-a acceptat Ispăşirea pentru el însuşi, a acceptat-o şi pentru pacient. Dar ce se întâmplă dacă pacientul foloseşte boala ca mod de viaţă, crezând că vindecarea e calea spre moarte?
În cazul acesta, o vindecare bruscă ar putea precipita o depresie intensă şi o senzaţie de pierdere atât de profundă, încât pacientul e în stare să încerce chiar să se distrugă. Neavând pentru ce să trăiască, se poate să îşi ceară moartea. Vindecarea trebuie să aştepte, pentru protecţia lui.
Vindecarea va sta mereu deoparte când e privită ca ameninţare. În clipa în care e bine-venită, e prezentă. Unde s-a dat vindecare, se va şi primi. Niciun profesor de-al lui Dumnezeu nu trebuie să se simtă dezamăgit dacă a oferit vindecare şi nu pare să se fi primit. Nu e la latitudinea lui să judece când ar trebui să i se accepte darul. Să fie sigur că a fost primit şi să aibă încredere că va fi acceptat când se va recunoaşte ca binecuvântare, şi nu ca blestem.
Nu e funcţia profesorilor lui Dumnezeu să evalueze rezultatul darurilor lor. Funcţia lor e doar să le dea. Odată ce au făcut-o, au dat şi rezultatul, căci acesta face parte din dar. Nimeni nu poate dărui dacă e preocupat de rezultatul dăruirii. Ar fi o limitare a dăruirii înseşi, şi nu ar rămâne nici cel ce dă cu darul, nici cel care primeşte. Încrederea este o parte esenţială a dăruirii; de fapt, e partea care face posibilă împărtăşirea, partea care garantează că cel ce dă nu va avea de pierdut, ci doar de câştigat.
Oare cine dă un dar şi rămâne apoi cu darul, să fie sigur că se foloseşte după cum crede nimerit cel ce l-a dat? Asta nu e dăruire, ci încătuşare.
Tocmai renunţarea la toată grija în privinţa darului îl face să fie dăruit cu adevărat. Şi tocmai încrederea face posibilă adevărata dăruire. Vindecarea este schimbarea mentalităţii pe care Spiritul Sfânt din mintea pacientului o caută pentru el. Şi tocmai Spiritul Sfânt din mintea celui care dă e Cel Ce îi dă darul . Cum să se piardă? Cum să fie ineficace? Cum să fie irosit?
Vistieria lui Dumnezeu nu poate fi goală niciodată. Iar, dacă lipseşte un singur dar, nu ar fi plină. Dar plinătatea ei e garantată de Dumnezeu. Ce griji poate să aibă atunci, un profesor de-al lui Dumnezeu de soarta darurilor sale? Când Dumnezeu Îi dă lui Dumnezeu, cine – în acest schimb sfânt – poate primi mai puţin decât totul?
Vindecarea trebuie repetată ?
Întrebarea îşi răspunde singură de fapt. Vindecarea nu poate fi repetată. Dacă pacientul este vindecat, ce mai rămâne atunci de vindecat în el? Iar, dacă vindecarea este certă, după cum am spus deja că e, ce mai e de repetat? Pentru profesorul lui Dumnezeu, a rămâne preocupat de rezultatul vindecării înseamnă a limita vindecarea. Iar acum, chiar mintea profesorului lui Dumnezeu are nevoie să se vindece.
Şi tocmai asta trebuie să faciliteze el. El e acum pacientul, şi trebuie să se considere aşa. A făcut o greşeală şi trebuie să fie dispus să îşi schimbe mentalitatea în privinţa ei. I-a lipsit încrederea ce face posibilă dăruirea adevărată şi nu a primit, prin urmare, foloasele propriului său dar.
De câte ori a încercat să fie un canal de vindecare, profesorul lui Dumnezeu a reuşit. Dacă e tentat să se îndoiască de acest lucru, să nu îşi repete efortul precedent. Acesta a fost deja maxim, pentru că Spiritul Sfânt l-a acceptat aşa şi tot aşa l-a folosit. Acum, profesorul lui Dumnezeu are de urmat o singură direcţie, trebuie să îşi folosească raţiunea să îşi spună că şi-a dat problema Celui Ce nu poate da greş, şi trebuie să recunoască că propria lui incertitudine nu e iubire, ci frică, şi ură deci. Poziţia lui a devenit astfel inconsistentă, căci îi oferă ură cui i-a oferit iubire. Aşa ceva e imposibil. Odată ce a oferit iubire, se poate primi numai iubire.
Acceptând vindecarea, poți vindeca
Iată în ce trebuie să se încreadă profesorul lui Dumnezeu. Iată ce se înţelege de fapt prin afirmaţia că singura răspundere a făcătorului de miracole e să accepte Ispăşirea pentru el. Profesorul lui Dumnezeu e un făcător de miracole pentru că dă darurile pe care le-a primit. Dar trebuie să le accepte mai întâi. Nu trebuie să facă mai mult, şi nici nu poate să facă mai mult.
Acceptând vindecarea, poate să o dea. Dacă se îndoieşte de acest lucru, să îşi aducă aminte Cine a dat darul şi Cine l-a primit. Aşa i se corectează îndoiala. A crezut că darurile lui Dumnezeu pot fi luate înapoi. Asta a fost o greşeală, dar nu şi una cu care să rămână. Aşa că profesorul lui Dumnezeu poate doar să o recunoască drept ce e şi să o lase să îi fie corectată.
Una dintre tentaţiile cel mai greu de recunoscut este aceea că a te îndoi de o vindecare din cauza aparentei persistenţe a simptomelor e o eroare sub forma lipsei de încredere. Ca atare, este un atac. Pare, de obicei, să fie tocmai invers. Pare lipsit de logică, la început, să ţi se spună că persistenţa grijii este un atac. Ca aspect, are toate aparenţele iubirii.
Dar iubirea fără încredere e cu neputinţă, iar îndoiala şi încrederea nu pot coexista. Iar ura trebuie să fie opusul iubirii, indiferent ce formă ia. Nu te îndoi de dar, şi îţi va fi imposibil să te îndoieşti de rezultat. Asta e certitudinea care le dă profesorilor lui Dumnezeu putinţa de-a fi făcători de miracole, căci şi-au pus încrederea în El.
La baza îndoielii de rezultatul unei probleme date spre soluţionare Profesorului lui Dumnezeu stă întotdeauna îndoiala de sine. Iar aceasta implică, negreşit, că încrederea s-a pus într-un sine iluzoriu, căci numai un sine ca acesta poate fi pus la îndoială. Iluzia aceasta poate lua multe forme.
Poate e o frică de slăbiciune şi de vulnerabilitate. Poate e o frică de eşec şi de ruşinea asociată unei senzaţii de inadecvare. Poate e o jenă vinovată ce izvorăşte dintr-o falsă umilinţă. Forma greşelii nu e importantă. Ce e important e doar recunoaşterea unei greşeli ca greşeală.
Greşeala e întotdeauna o formă de preocupare de sine soldată cu excluderea pacientului. E nerecunoaşterea lui ca parte a Sinelui, reprezentând deci o confuzie de identitate. Conflictul despre ce eşti ţi-a intrat în minte şi ai ajuns să te înşeli în privinţa ta. Şi te înşeli în privinţa ta pentru că ai negat Sursa creaţiei tale. Dacă oferi numai vindecare, nu te poţi îndoi. Dacă vrei cu adevărat rezolvarea problemei, nu te poţi îndoi. Dacă eşti sigur care e problema, nu te poţi îndoi. Îndoiala e rezultatul unor dorinţe conflictuale. Fii sigur de ce vrei, şi îndoiala devine imposibilă.
Sursa: Curs de Miracole,Editura Centrum, Polonia- descarcă PDF aici
Alte articole din Curs de Miracole:
Învierea este înfrângerea morții- legea firească a vieții
Dreptatea este corecție divină- Pacea lui Dumnezeu
Simbolul Iertării este Fața lui Cristos
Lecțiile Spiritului Sfânt- Mesajul Răstignirii
Imagine: www.pixabay.com