Arta subtilă a disperării. O carte despre speranță- Mark Manson- Idei esențiale
”Suntem praf de stele lipsit de importanță, care se agită și se învârte frenetic pe un punct albastru minuscul. Ne imaginăm că suntem buricul lumii. Ne inventăm un rost- suntem nimic.”
Arta subtilă a disperării. O carte despre speranță- Mark Manson
Ție îți pasă, de ce ?
Ție îți pasă, pentru că-ți pasă, ești convins că pe undeva trebuie să existe un înțeles universal pentru toate acestea.
Îți pasă fiindcă simți nevoia profundă de a acorda importanță lucrurilor, cu scopul de a evita Adevărul Inconfortabil, natura de neînțeles a existenței, cu scopul de aevita să fii zdrobit sub greutatea propriei insignifianțe materiale. Proiectezi apoi imaginea acestui sens imaginat în lume, pentru că îți dă speranță.
Trăim vremuri interesante. Deși suntem mai liberi, mai sănătoși și mai prosperi ca oricând, cumva, totul pare să se fi defectat într-un mod oribil și ireparabil: planeta se încălzește, guvernele eșuează, economiile se prăbușesc și toată lumea se declară ofensată pe Twitter. În acest punct al istoriei, când avem acces la tehnologie, educație și comunicare cu o ușurință la care strămoșii noștri nici n-ar fi visat, prea mulți dintre noi se simt lipsiți de speranță.
Religia- politica și speranța
În cartea Arta subtilă a disperării, Mark Manson își îndreaptă atenția asupra nesfârșitelor nenorociri care au loc în lume. Inspirându-se din cercetările psihologice legate de aceste subiecte, precum și din înțelepciunea atemporală a lui Platon, Nietzsche sau a legendarului Tom Waits, el disecă religia și politica, modul în care acestea au ajuns să semene între ele.
Manson analizează relația noastră cu banii, cu industria de divertiment și cu internetul, arătând că, oricât de bun ar fi un lucru, dacă este consumat în exces, ne poate omorî din punct de vedere psihologic.
În cartea Arta subtilă a disperării Mark Manson pune sub semnul întrebării definițiile comune ale credinței, fericirii și libertății, cât și a speranței.
Cu erudiție și umor, Manson ne ia de guler și ne provoacă să fim mai sinceri cu noi înșine și mai conectați cu lumea în moduri la care probabil că nu ne-am mai gândit până acum.
” Marc Manson este un maestru al ideilor provocatoare și contraintuitive. Stilul său antrenant te va împiedica să lași cartea din mână.”- James Clear, autorul bestsellerului Atomic Habits.
” Pentru starea actuală de anxietate spirituală, Mark Manson oferă un antidot bazat pe o foarte necesară combinație de umor, sfaturi practice și înțelepciune.”- Eric Barker, autorul bestsellerului LATRI DEGEABA LA LUNĂ.
Mintea noastră e mereu dornică să îmbrățișeze forme simple de altruism sau să reducă suferința, pentru că o face să simtă că merită să întreprindă ceva. Psihicul nostru are nevoie de speranță pentru a supraviețui, așa cum peștele are nevoie de apă. Speranța este combustibilul motorului nostru mental. Fără speranță, întregul aparat mental intră în faliment sau moare de inaniție. Dacă nu simțim nicio speranță că viitorul va fi mai bun decât prezentul, că viața noastră va fi mai bună, atunci murim din punct de vedere spiritual.
Opusul fericirii este lipsa de speranță, un nesfârșit orizont gri, încărcat de resemnare și indiferență.
Lipsa de speranță este o formă de nihilism rece și dezolant, sentimentul că nimic nu are rost. Este Adevărul Inconfortabil, înțelegerea tacită a faptului că în fața infinitului orice lucru la care am ținut vreodată se transformă vertiginos în nimic.
Lipsa de speranță stă la baza anxietății, bolii mentale și depresiei. Este sursa tuturor suferințelor și cauza tuturor dependențelor. Este teama de un viitor ratat.
Cartea Arta subtilă a disperării nu este o pledoarie pentru nihilism. E un discurs împotriva nihilismului- atât a celui nou, cât și a celui vechi. Pentru a combate eficient nihilismul, trebuie să începem de la Adevărul Inconfortabil și să pledăm convingător pentru speranță.
Paradoxul progresului
Trăim cele mei prospere timpuri din punct de vedere matrial, dar noi părem pe punctul de a ne pierde mințile la gândul că lumea e un mare cocoloș de hârtie peste care urmează să fie trasă apa de la wc. Un sentiment irațional de neajutorare se întinde peste lumea bogată, dezvoltată. Un adevărat paradox al progresului: cu cât lucrurile arată mai bine, cu atât ne simțim mai anxioși și disperați, mai lipsiți de speranță ca niciodată.
Speranța ține inevitabil de viitor: de viziunea noastră asupra viitorului. Pentru că speranța nu se bazează pe statistici. Speranței îi pasă doar de probleme încă nerezolvate. Cu cât lumea devine mai bună, cu atât mai multe avem de pierdut. Cu cât avem mai multe de pierdut, cu atât mai puține lucruri ne alimentează speranța.
Pentru a construi și a întreține speranța, avem nevoie de 3 lucruri:
- Sentimentul controlului. Controlul înseamnă că simțim că deținem controlul asupra vieții noastre, că ne putem influența destinul.
- Credința în valoarea a ceva. Valoare înseamnă că am găsit ceva suficient de important încât să merite să muncim pentru asta, ceva mai bun, ceva pentru care merită să luptăm.
- O comunitate înseamnă că facem parte dintr-un grup care prețuiește aceleași lucruri și muncește pentru aceleași scopuri. Fără comunitate, ne simțim izolați, iar valorile noastre ajung să nu mai însemne nimic.
Fără valori, nimic nu pare să merite eforturile noastre. Iar fără control, ne simțim lipsiți de puterea de a lupta pentru ceva. Pierzând oricare dintre cele 3 ingrediente, le pierdem pe toate. Pierzând unul dintre aceste ingrediente, pierdem speranța.
Pentru a ne păstra speranța, decidem că trebuie să ne schimbăm, să devenim cu totul altcineva. Dorința de a ne schimba ne umple rezervoarele de speranță. ”Vechiul eu„ nu a reușit să se scuture de groaznicul obicei al fumatului, dar ”noul eu” va reuși. Și așa începe o nouă cursă.
Dorința constantă de a te schimba devine ea înseși o formă de dependență: fiecare ciclu de schimbare de sine duce la alte eșecuri în dobândirea autocontrolului, iar noi simțim că trebuie să ne schimbăm din nou. Fiecare ciclu ne aduce speranța pe care o căutăm.
”Avem două creiere care nu se pricep deloc să comunice unul cu celălat.”
Doar emoția ne motivează să acționăm. Pentru că acțiunea este emoție. Emoția este sistemul hidraulic biologic care ne împinge corpurile la acțiune. Frica nu este o stare magică inventată de creierul tău. Frica se produce în corp. E vizibilă în încordarea stomacului, în tensiunea mușchilor, în eliberarea de adrenalină. Furia împinge corpul la acțiune. Anxietatea îl face să se retragă Bucuria luminează mușchii faciali, în timp ce tristețea încearcă să-ți pună existența în umbră. Emoția inspiră acțiune, iar acțiunea inspiră emoție. Cele două sunt inseparabile.
De ce nu facem lucrurile pe care știm că trebuie să le facem ? Pentru că nu simțim că vrem să le facem.
Cele trei legi ale emoției după Newton:
- Orice acțiune cunoaște o reacție emoțională egală și opusă.
- Valoarea de sine este suma tuturor emoțiilor noastre de-a lungul timpului.
- Identitatea ta rămâne neschimbată până ce o nouă experiență va acționa împotriva ei.
”Valorile noastre sunt definite de o gravitație emoțională: îi atragem în orbita noastră pe cei care au aceleași valori și-i respingem, ca într-un magnetism invers, pe cei cu valori opuse alor noastre. Atracțiile formează orbite de mari dimensiuni alcătuite din oameni cu aceeași mentalitate, care gravitează în jurul acelorași principii. Fiecare urmează aceeași traiectorie, în jurul acelorași valori. Gravitația emoțională este organizarea fundamentală a tuturor conflictelor și eforturilor omenești.”- Newton.
Concluzie: oamenii care iubesc aceleași lucruri se iubesc între ei. Oamenii care urăsc aceleași lucruri se iubesc. Iar cei care iubesc sau urăsc lucruri diferite se urăsc între ei.
Cumpără cartea aici
Citește și Citate despre speranță-Arta subtilă a disperării