Calitățile minții- simbolul celor 12 ucenici- Credința ți-e avutul- Neville Goddard
Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă. – Matei 10:1
Calitățile minții prin cei 12 ucenici
Cei doisprezece ucenici reprezintă cele douăsprezece calităţi ale minţii care pot fi controlate şi disciplinate de om. Disciplinate, vor urma tot timpul porunca celui care le-a disciplinat.
Aceste douăsprezece calităţi din om sunt potenţiale fiecărei minţi. Nedisciplinate, acţiunile lor seamănă mai mult acţiunilor unei gloate decât ale unei armate disciplinate. Toate furtunile şi confuziile care îl copleşesc pe om îşi pot găsi originile direct în aceste prost-corelate caracteristici ale minţii umane în starea adormită actuală.
Până ce vor fi trezite şi disciplinate, ele vor permite fiecărui zvon şi emoţie senzitivă să le perturbe. Când aceste douăsprezece sunt disciplinate şi aduse sub control, cel care reuşeşte acest control le va spune, „De acum vă voi numi nu robi, ci prieteni” [aprox., Ioan 15:15]. El ştie că din acel moment înainte, fiecare atribut disciplinat al minţii obţinut îi va deveni prieten şi îi va servi.
Numele celor douăsprezece calităţi le dezvăluie natura. Aceste nume nu li se dă până ce sunt chemate la ucenicie. Ele sunt: Simon, care mai târziu va fi supranumit Petru, Andrei, Iacov, Ioan, Filip, Bartolomeu, Toma, Matei, Iacov al lui Alfeu, Tadeu, Simon Canaanitul şi Iuda [Matei 10; Marcu 1; Marcu 3; Luca 6].
Credința în sine- prima calitate
Prima calitate de chemat şi disciplinat este Simon, sau atributul auzului. Această facultate, când e ridicată la nivelul de ucenic, permite să ajungă la conştienţă numai acelor impresii cărora auzul său i -a poruncit să le lase înăuntru. Indiferent ce ar putea sugera înţelepciunea omului sau evidenţa transmisă de simţuri, dacă asemenea sugestii şi idei nu sunt în legătură cu ceea ce aude, el rămâne nemişcat.
Aceasta a fost instruită de Domnul său şi făcută să înţeleagă că, fiecare sugestie căreia îi permite să treacă prin poarta sa, ajungând la Domnul şi Stăpânul său (conştienţa sa), îşi lasă impresia acolo, impresie care trebuie, în timp, să devină o expresie.
Instrucţiunea lui Simon este că ar trebui să permită numai vizitatorilor demni şi onorabili , sau impresiilor de acest fel, să intre în casa (conştienţa) Domnului său. Nicio greşeală nu poate fi acoperită sau ascunsă de Stăpânul său, căci fiecare expresie a vieţii îi spune Domnului său cui i -a oferit, conştient sau inconştient, ospitalitate.
Când Simon, prin lucrările lui, se dovedeşte a fi un ucenic adevărat şi credincios, atunci primeşte supranumele de Petru, sau piatră, ucenicul nemişcat, cel care nu poate fi mituit sau constrâns de nici un vizitator. Este numit de către Domnul său Simon Petru, cel care aude cu credinţă poruncile Domnului său şi nu aude nimic altceva în afara acestor porunci.
EU SUNT HRISTOS
Acest Simon Petru descoperă EU SUNT-ul a fi Hristos, şi pentru descoperirea sa, primeşte cheile Cerurilor şi este făcut piatra de temelie pe care se sprijină Templul lui Dumnezeu. Clădirile trebuie să aibă temelii ferme şi numai auzul disciplinat poate, auzind că EU SUNT este Hristos, să rămână ferm şi nemişcat în cunoaşterea că EU SUNT Hristos şi afară de MINE nu e alt mântuitor.
Curajul- a doua calitate
A doua calitate de chemat la ucenicie este Andrei, sau curajul. Prima calitate, credinţa în sine însuşi, dezvoltându-se, aceasta îşi cheamă automat la viaţă fratele, curajul.
Credinţa în sine, care nu cere ajutor omului, ci singur şi în tăcere îşi însuşeşte conştienţa calităţii dorite – şi, în ciuda raţiunii sau a evidenţelor contrare a simţurilor sale, continuă răbdător -credincios să aştepte în cunoaşterea că revendicarea sa nevăzută, dacă e susţinută, trebuie să se realizeze – , asemenea credinţă dezvoltă un curaj şi o tărie de caracter ce sunt dincolo de cele mai îndrăzneţe vise ale omului nedisciplinat, a cărui credinţă stă în lucrurile văzute.
Credinţa omului nedisciplinat nu prea poate fi numită credinţă. Fiindcă, de i s -ar lua armatele, medicamentele sau înţelepciunea omenească în care e pusă credinţa lui, credinţa şi curajul lui ar dispărea odată cu ele. Dar de la cel disciplinat întreaga lume ar putea fi luată şi totuşi, el va rămâne credincios în cunoaşterea că starea de conştienţă în care el rămâne trebuie să se întrupeze la timpul potrivi t. Acest curaj este fratele lui Petru, ucenicul care ştie ce înseamnă a cuteza, a face şi a tăcea.
Judecata disciplinată
Următorii doi chemaţi sunt tot înrudiţi. Ei sunt fraţii Iacov şi Ioan, Iacov cel drept, dreptul judecător şi fratele său, Ioan, cel iubit. Dreptatea, pentru a fi înţeleaptă, trebuie administrată cu iubire, întorcând mereu celălalt obraz şi tot timpul întorcând bine la rău, iubire pentru ură, pace la violenţă.
Ucenicul Iacov, simbol al judecăţii disciplinate, trebuie, atunci când e ridicat pe înaltul jilţ de judecător suprem, să fie legat la ochi, pentru a nu fi influenţat de carne nici să judece după aparenţele firii. Judecata disciplinată este administrată de cel ce nu e influenţat de aparenţe.
Cel care i-a chemat pe aceşti fraţi la ucenicie continuă credincios poruncii sale de a auzi numai ceea ce a poruncit să audă, anume, Binele. Omul cu această calitate disciplinată a minţii este incapabil de a auzi şi accepta ca fiind adevărat nimic – fie despre sine, fie despre alţii – din ce nu îi umple, odată auzit, inima cu iubire.
Aceşti doi ucenici sau aspecte ale minţii sunt unul şi inseparabili, odată treziţi. Un asemenea disciplinat iartă toţi oamenii că sunt ceea ce sunt. El ştie, ca judecător înţelept, că fiecare om exprimă perfect ceea ce este, ca om, conştient a fi. El ştie că pe temelia neschimbătoare a conştienţei întreaga manifestare se sprijină, că schimbările de expresie pot fi aduse în vizibil numai prin schimbarea conştienţei.
Fără condamnare sau critică, aceste calităţi disciplinate ale minţii permit oricui să fie ceea ce este. Totuşi, deşi permit tuturor această libertate deplină de alegere, ei sunt veşnic atenţi să vadă cum ceea ce ei înşişi predică şi fac – atât pentru alţii cât şi pentru ei înşişi –, numai asemenea lucruri, atunci când sunt exprimate, glorifică, aduc demnitate şi dau bucurie celui care le exprimă.
Omul trezit
Cea de-a cincea calitate chemată la ucenicie este Filip. Acesta cere să i se arate Tatăl. Omul trezit
ştie că Tatăl este starea de conştienţă în care sălăşluieşte omul şi că această stare, sau Tatăl, poate fi văzută
numai aşa cum este exprimată. El se ştie a fi asemănarea sau imaginea perfectă a acelei conştienţe cu care el
este identificat.
Aşa că El declară, „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” [Ioan 1:18]; aşadar, când Mă vezi pe Mine, Fiul, Îl vezi pe Tatăl Meu, fiindcă Eu am venit să aduc mărturie Tatălui Meu. Tatăl Meu şi cu Mine, conştienţa şi expresia sa, Dumnezeu şi omul, sunt una.
Acest aspect al minţii, când este disciplinat, persistă până ce ideile, ambiţiile şi dorinţele devin realităţi întrupate. Aceasta e calitatea care afirmă, „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” [Iov 19:26]. Ştie cum să facă din cuvânt trup [Ioan 1:14], cum să dea formă celui fără de formă.
Imaginația trezită
Al şaselea ucenic este numit Bartolomeu. Această calitate este facultatea imaginativă, calitate a minţii care, odată trezită, îl distinge pe om de mulţime. O imaginaţie trezită îl plasează pe cel astfel trezit cu cap şi umeri deasupra omului obişnuit, dându -i aparenţa unei făclii de lumină într-o lume întunecată.
Nicio altă calitate nu separă pe om de oameni cum face imaginaţia disciplinată. Aceasta e separarea grâului de neghină. Cei care au dat cel mai mult societăţii noastre sunt artiştii, oamenii de ştiinţă, inventatorii şi alţii cu imaginaţie vie.
Imaginaţia este cea care face din om un lider, pe când lipsa ei îl face un simplu urmăritor de lideri.
Educaţia nu se împlineşte punând ceva în om; scopul său este să scoată din om înţelepciunea care e latentă în el.
Fie ca cititorul să-l cheme pe Bartolomeu la ucenicie, fiindcă numai înălţând această calitate la rang de ucenic va avea capacitatea de a concepe idei care-l vor ridica dincolo de limitările omului.
Îndoiala și negarea
Cel de-al şaptelea se numeşte Toma. Această calitate disciplinată pune la îndoială sau neagă fiecare zvon şi sugestie care nu sunt în armonie cu ceea ce i s-a poruncit lui Simon Petru să lase să intre. Omul care e conştient a fi sănătos (nu datorită sănătăţii moştenite, dietelor sau climatului, ci datorită faptului că el e trezit şi cunoaşte starea de conştienţă în care trăieşte) va continua, în ciuda condiţiilor lumii, să exprime sănătate.
Ar putea auzi, de la presă, radio şi oamenii înţelepţi ai lumii că o plagă a măturat pământul şi totuşi ar rămâne nemişcat şi neimpresionat. Toma, cel ce se îndoieşte – atunci când e disciplinat – va nega faptul că acea boală sau orice altceva ce nu este în acord cu acea conştienţă căreia el îi aparţine ar avea puterea să-l afecteze.
Această calitate a negării – atunci când e disciplinată – protejează omul de primirea impresiilor care nu sunt în armonie cu natura sa. El adoptă o atitudine de totală indiferenţă la toate sugestiile ce sunt străine de ceea ce doreşte el să exprime. Negarea disciplinată nu e o luptă sau o străduinţă, ci totală indiferenţă.
Dorințele omului ca daruri ale lui Dumnezeu
Matei, al optulea este darul lui Dumnezeu. Această calitate a minţii arată dorinţele omului ca daruri ale lui Dumnezeu. Omul care a chemat acest ucenic la viaţă ştie că fiecare dorinţă a inimii sale este un dar din ceruri şi că aceasta conţine atât puterea cât şi planul auto -expresiei sale. Un astfel de om nu pune niciodată la îndoială modul de expresie al dorinţei.
El ştie că planul de expresie nu este niciodată arătat omului, deoarece căile lui Dumnezeu sunt de nepătruns [Romani 11:33]. El îşi acceptă pe deplin dorinţele ca daruri deja primite şi merge pe calea lui în pace, încrezător că ele vor apărea.
Discernământul- o minte limpede și ordonată
Al nouălea ucenic este numit Iacov, fiul lui Alfeu. Aceasta este calitatea discernământului. O minte limpede şi ordonată este vocea care cheamă ucenicul la viaţă. Această facultate percepe ceea ce nu se arată ochiului. Acest ucenic nu judecă după aparenţe, pentru că are capacitatea de a funcţiona pe tărâmul cauzei şi astfel nu este niciodată indus în eroare de aparenţe.
Clarviziunea este facultatea care se trezeşte când această calitate este dezvoltată şi disciplinată, nu clarviziunea din camerele de şedinţe mediumnice, ci adevărata clarviziune sau clarvedere a misticului. Adică, acest aspect al minţii are capacitatea de a interpreta ceea ce se vede. Discernământul sau capacitatea de diagnoză este calitatea lui Iacov, fiul lui Alfeu.
Recunoștința și preamărirea
Tadeu, al zecelea, este ucenicul preamăririi, o calitate care lipseşte, din nefericire, omului nedisciplinat. Când această calitate a preamăririi şi recunoştinţei se trezeşte în om, el păşeşte având mereu cuvintele „Mulţumesc, Tată” pe buze. El ştie că mulţumirea lui pentru lucruri încă nevăzute deschide ferestrele cerurilor şi îngăduie darurilor mai presus de capacitatea lui să fie turnate peste el.
Omul care nu e recunoscător pentru lucrurile primite e puţin probabil să fie destinatarul multor daruri de la aceeaşi sursă. Până ce această calitate a minţii nu e disciplinată, omul nu va vedea deşertul înflorind precum trandafirii. Preamărirea şi recunoştinţa sunt, pentru darurile invizibile ale lui Dumnezeu (dorinţele omului) ceea ce ploaia şi soarele sunt pentru seminţele nevăzute din sânul pământului.
Abundența
Cea de-a unsprezecea calitate chemată este Simon Canaanitul. O sintagmă-cheie potrivită pentru acest ucenic este „primitorul de veşti bune”. Simon Canaanitul, sau Simon din ţara laptelui şi a mierii, atunci când e chemat la ucenicie, devine dovada că cel care cheamă această facultate la viaţă a devenit conştient de abundenţa vieţii.
El poate spune, împreună cu psalmistul David, „Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându -mă ca un puternic” [Psalm 23:5/22:6]. Acest aspect al minţii disciplinate este incapabil de a auzi altceva decât veşti bune şi astfel este perfect calificat de a predica Evanghelia, sau Buna-Vestire.
Detașarea
Cea de-a douăsprezecea şi ultima dintre calităţile disciplinate ale minţii este numită Iuda. Când această calitate este trezită, omul ştie că el trebuie să moară pentru ceea ce este înainte de a deveni ceea ce doreşte să fie. Astfel, se spune despre acest ucenic faptul că a comis suicid, ceea ce e calea misticului de a spune iniţiatului că Iuda este aspectul disciplinat al detaşării. Acesta ştie că EU SUNT-ul lui, sau conştienţa sa, este mântuitorul său, aşa că îi lasă pe toţi ceilalţi mântuitori să plece. Această calitate – atunci când este disciplinată – dă omului tăria de a renunţa.
Cel care l-a chemat pe Iuda la viaţă a învăţat cum să-şi ia atenţia de la probleme sau limitări şi să şi-o aşeze pe ceea ce este soluţia sau mântuirea. „Dacă nu vă veţi naşte din nou, nu puteţi în nici un fel intra în Împărăţia Cerurilor” [Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus (sau, „din nou”), nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”, Ioan 3:3-7].
Când omul realizează că acea calitate dorită, odată realizată, îl va salva şi îi va deveni tovarăş, el îşi dă de bună-voie viaţa (actuala concepţie despre el însuşi) pentru prietenul său (concepţia dezirabilă) detaşându-şi conştienţa de ceea ce el este conştient a fi şi asumându -şi conştienţa a ceea ce el doreşte a fi. Iuda, cel pe care lumea, în necunoaşterea sa, l-a stigmatizat, va fi aşezat, atunci când omul se trezeşte din starea sa nedisciplinată, pe înălţimi, căci Dumnezeu e iubire şi nu e mai mare iubire la om decât aceasta – să-şi dea viaţa pentru un prieten.
Până ce omul nu va renunţa la ceea ce este acum conştient a fi, el nu va deveni ceea ce doreşte să fie; iar Iuda este cel care împlineşte asta prin suicid sau detaşare.
Acestea sunt cele douăsprezece calităţi care s-au dat omului de la temelia lumii. Datoria omului este să le ridice la nivelul uceniciei. Când aceasta este împlinită, omul va spune, „Eu Te -am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” [Ioan 17:4,5].
Sursa: Credința ți-e avutul– Neville Goddard
Imagine: www.pixabay.com
I commenti sono chiusi.